De același autor
Se dau trei doctrine de gândire geostrategică, aflate în concurenţă pentru a-şi impune principiile şi soluţiile în Washington DC, capitala geopolitică a lumii. Se dă o situaţie, precum cea din Moldova. Scenariu: te numeri printre protestatarii prodemocraţie sau eşti cetăţeanul unei ţări obişnuite, ca România, aflată într-o regiune unde o situaţie asemănătoare celei din Moldova – creată fie din interior, fie din exterior – nu este cu totul implauzibilă. Temă: dacă ai evalua cele trei doctrine în lumina evenimentelor curente, pe care dintre cele trei ai vrea să o vezi îmbrăţişată de decidenţii americani? Şi mai precis: pe care ai dori să o vezi pusă în practică, în cazul de faţă?
Doctrina 1
Doctrina 1 promovează „multilateralismul“, adică luarea de decizii colective sub o structură diplomatică bazată pe o complexă arhitectură instituţională, ilustrată, de pildă, de ONU. Unii adepţi merg până la ideea că statele-naţiune, inclusiv SUA, trebuie să-şi cedeze treptat autoritatea către acest sistem de organisme transnaţionale. Alţii susţin că, într-o lume a globalizării, o geopolitică eficientă a statelor naţionale nu mai poate fi exercitată decât în spatele paravanului creat de aceste instituţii.
Indiferent dacă au o credinţă sinceră în multilateralism sau dacă doar doresc să creeze aranjamente multinaţionale pentru a putea mai apoi avansa agenda naţională, folosindu-le ca instrumente, adepţii acestei doctrine converg în ideea că abordarea este dezirabilă pentru că te ajută să te speli pe mâini de situaţiile delicate, aruncând problema în curtea „organismelor internaţionale“. Procedura este cunoscută. Totul are loc în parametrii stricţi ai dreptului internaţional. Când situaţii de criză, agresiune sau genocid au loc, naţiunile se adună în „consiliu“, discută, deliberează, apoi formulează rezoluţii.
Şi dacă rezoluţiile nu sunt respectate, dau comunicate şi formulează noi rezoluţii, mobilizând opinia publică internaţională, care, mobilizată fiind, îl stigmatizează pe agresor. Şi dacă acesta nu se ruşinează sau intimidează, naţiunile lumii adunate iar în „consiliu“ cer sancţiuni culturale, diplomatice şi chiar economice. Şi dacă sancţiunile nu sunt respectate sau nu funcţionează, naţiunile deliberează mai departe etc. etc. Până când problema se rezolvă sau se dizolvă.
Doctrina 2
Doctrina 2 afirmă un scepticism profund cu privire la instituţiile internaţionale şi, în general, la angajamente pe plan global, altele decât în strict interes naţional. Din perspectiva acesteia, o superputere ar trebui să facă în lume jocul clasic al Marii Britanii în Europa. Să monitorizeze oarecum detaşată balanţa sistemului (în cazul SUA, cel global) şi să se implice doar pentru a o echilibra, când situaţia şi interesul său o cer.
Naţiunile aliate trebuie îmbrăţişate şi susţinute din pur pragmatism geopolitic (fie că sunt democraţii sau nu), iar intervenţiile umanitare, promovarea democraţiei etc. de dragul lor însele sunt nonnecesare, chiar dăunătoare. Conceptele-cheie sunt „interes naţional“ şi „balanţă de putere“. Fiecare naţiune cu destinul ei. SUA nu are nicio responsabilitate pentru democraţia, libertatea, bunăstarea altora. Interesul naţional american trebuie să fie un concept pur pragmatic, independent de valorile, principiile sau aspiraţiile posibililor aliaţi.
Dacă o ţară ca România este democrată sau comunistă nu este o chestiune importantă în sine. Dacă interesul american cere ca România să fie cedată Rusiei, pentru că beneficiile aduse de eliberarea sau apărarea acesteia nu ar compensa pierderile umane suferite de americani, restul nu mai contează. Dacă România nu poate să se apere singură de ruşi este problema României, nu a americanilor.
Doctrina 3
Doctrina 3 consideră că obiectivul democratizării globale şi interesul naţional al Americii coincid. SUA îşi creşte puterea şi influenţa odată cu creşterea prosperităţii şi democratizării restului lumii. O lume prosperă şi democratică este o lume care avansează în mod instinctiv interesele SUA. O lume a sărăciei şi totalitară este, prin natura ei, ostilă proiectului american. Este deci în interesul direct al americanilor ca lumea să fie populată de state democrate şi capitaliste, care joacă după regulile perfectate de Occident. Căci este ştiut: „democraţiile nu-şi declară război una alteia“, dar, mai ales, cu aceste state poţi face afaceri şi poţi investi în ele cu încredere. Să nu uităm: America este o republică (esenţialmente) comercială.
Această democratizare nu poate fi însă realizată prin intermediul instituţiilor internaţionale sau prin jocul balanţei de putere. Ambele formule şi-au dovedit de mult limitele. De pildă, pericolul terorismului nu poate fi oprit decât prin intervenţii directe şi prin democratizarea şi dezvoltarea economică a spaţiilor ce-l alimentează. Într-o lume imperfectă, intervenţia în forţă este de multe ori necesară. Ori de câte ori democraţia este în pericol, ori de câte ori într-o societate grupările democrate sunt ameninţate, SUA şi aliaţii săi trebuie să intervină. America are nu numai datoria morală, dar şi interesul strategic să o facă.
Un test empiric
Să dăm acum un nume doctrinelor. Doctrina 1, multilateralism. Doctrina 2, realism. Doctrina 3, neoconservatorism. Să exemplificăm acum cu un caz de criză, cum ar fi cel din Moldova. Ce implică doctrina internaţionalismului multilateralist? Minimal, o declaraţie a secretarului de stat care „cere părţilor implicate să se abţină de la escaladarea violenţei“ şi care exprimă „speranţa că se va găsi o soluţie de compromis“.
Apoi, dacă mai este cazul, naţiunile se adună în „consilii“, discută, deliberează, apoi formulează rezoluţii şi, dacă rezoluţiile nu sunt respectate, dau comunicate şi noi rezoluţii, mobilizând opinia publică internaţională spre stigmatizarea agresorului. Asta dacă ajung să identifice că e o problemă ceea ce se întâmplă în ţara respectivă. Pentru că se poate ca membrii importanţi ai „consiliului“, sau ai „uniunii“, sau ai „adunării“ să aibă păreri diferite despre tinerii moldoveni bătuţi şi arestaţi. Apoi, opinia publică internaţională se mobilizează. Sau nu.
Scenariul în care se mobilizează şi agresorului nu-i pasă vreun pic este şi e destul de plauzibil. Între timp, tinerii protestatari vor fi bătuţi pe străzi, tinerele vor fi violate în aresturi improvizate, va fi şi ceva „vărsare de sânge“. Toate făcute fără teamă şi reţinere. De ce s-ar teme? De o rezoluţie a „consililului“? De nişte sancţiuni într-un viitor neprecizat? De nişte „trupe de menţinere a păcii“ ce nu vor ajunge poate niciodată la faţa locului?
Deşi total diferită ca structură, doctrina realismului are aceleaşi consecinţe. Logica sa este simplă: dacă nu avem nimic de câştigat direct, nu facem nimic. Să se omoare între ei. Este treaba lor. De ce să ne certăm cu sponsorii ruşi ai regimului moldovean? Atâta timp cât nu este în interesul naţional direct al SUA, de ce să ne băgăm? Pe scurt, în ambele cazuri (internaţionalism sau realism), rezultatul este, până la urmă, identic.
În sfârşit, rămâne doctrina a treia, neoconservatorismul. O doctrină care, în cazul Moldovei, nu va fi invocată, pentru că nu este la modă. Dar în scenariul utopic că ar fi invocată, pentru a fi coerenţi, cei ce ar face-o ar trebui să susţină o intervenţie cât mai fermă, agresivă şi rapidă pe toate căile posibile. Începând cu cele diplomatice, continuând imediat cu cele economice (şi aici vorbim nu de embargouri simbolice, ci de blocarea sau confiscarea conturilor statului şi elitei agresoare, precum şi a clienţilor lor) şi, foarte rapid, dacă va fi cazul, de mobilizarea unei demonstraţii de forţă militară.
Sponsorul rus va fi presat insistent să intervină. Ar avea o astfel de abordare rezultate în cazul de faţă? Nu ştim. Dar, în comparaţie cu celelate două, parcă sună mai cu picioarele pe pământ. Brutelor şi dictatorilor nu le pasă de rezoluţii şi embargouri, dar ştiu de frica bâtei. Dat fiind faptul că agresorul şi susţinătorul rus vor primi semnalul clar că, dacă nu încetezi să-i abuzezi pe reprezentanţii mişcării democratice, te costă – diplomatic, politic, economic şi chiar militar –, va exista o speranţă că aceştia îşi vor ajusta comportamentul.
Interesul nostru naţional
În cele de mai sus, nu am făcut decât să prezentăm, în desfăşurarea ei, logica implicită în cele trei doctrine. Acum este normal să ne punem întrebarea: ce este în interesul nostru naţional? Ca superputerea să gândească în termenii doctrinei 1, ai doctrinei 2 sau ai doctrinei 3? Logica ne spune că pare a fi în interesul unor popoare, cum este cel român, ca în SUA, atât timp cât aceste vor fi o superputere şi atât timp cât în lume există ameninţări la adresa libertăţii şi democraţiei, să domine o atitudine inspirată de cea de a treia doctrină. Atât timp cât poporul nostru are aspiraţii democratice, interesul nostru naţional coincide cu cel al superputerii. Sigur, dacă am avea alte planuri, atunci apar complicaţii.
Dar, în principiu, pare să fie o idee bună ca România să aibă un protector care să-i garanteze securitatea şi libertatea nu doar printr-un pact sau tratat trecător, ci prin însăşi esenţa doctrinei sale geopolitice. Iar dacă regimul român ar deveni autoritar, oare nu ar fi bine pentru democraţii români să ştie că, undeva, cineva mare şi puternic le are interesele şi supravieţuirea în vedere? Că va interveni pentru ei?
Să presupunem însă că ideea neoconservatoare este o amăgire. Şi că, de fapt, când o îmbrăţişează, americanii se mint pe sine. Că, de fapt, realismul pragmatic este esenţa relaţiilor internaţionale. Ceea ce poate să fie foarte adevărat. Dar nu este aşa că, din punctul de vedere al unei ţări ca România, parcă tot este mai bine ca yankeii să aibă această amăgire? Nu este bine ca, fie şi imperfect, ei să încerce să respecte principiile doctrinei? Chiar şi un efort simbolic în direcţia acesteia pare o îndulcire binevenită a cinismului realismului şi a ipocriziei multilateralismului.
Aşa stând lucrurile, pare cu sens că prin tot ceea ce facem să îi încurajăm să încerce să o aproximeze, fie şi foarte imperfect, în practica lor politică. Sau măcar să îi încurajăm să gândească în termenii unui bloc civilizaţional democratic nord-atlantic, care are interese şi aspiraţii comune, bloc din care facem, evident, şi noi parte. Dacă totul este doar realism cinic, de ce să nu încercăm această manipulare? Ce avem de pierdut?
Pe scurt, în ceea ce ne priveşte, ca popor modest şi lipsit de mare greutate internaţională, dacă lumea este în ultimă instanţă o junglă, interesul naţional pare să ne spună că nu vrem ca în doctrina superputerilor totul să se reducă la raţionamentul brut al realismului politic sau la forma sa mascată şi ipocrită numită internaţionalism. Avem de acum o definire clară a poziţiei şcolii de gândire geopolitice realiste româneşti relativ la superputerea americană: cu cât decidenţii din Washington se îmbată mai mult cu iluziile democratizării neoconservatoare, cu atât avem marje mai mari de manevră cu ei şi cu atât mai mult îi putem folosi spre a ne avansa agenda naţională. Iar episoade cum este cel din Moldova nu fac decât să ne reamintească brutal acest lucru. Când internaţionaliştii şi realiştii triumfă la Washington, România şi românii devin mai vulnerabili.
Presupoziţii neoconservatoare
Să facem acum câteva observaţii generale pornind de la analiza de mai sus.
Ca membri ai unei naţiuni mici, operăm implicit cu presupoziţii neoconservatoare când este vorba de aşteptările noastre de la cei mari. Este stupid să nu recunoaştem asta. Aceste aşteptări neoconservatoare – justificate sau nu – sunt instinctive. Când însă preamărim virtuţile multilateralismului, avem aşteptări neoconservatoare de la marile puteri şi în acelaşi timp predicăm realismul politic când e vorba de interesele noastre naţionale, ar trebui să fim suficient de lucizi şi să nu ne mai întrebăm apoi miraţi de ce „Occidentul tace“ în cazul Moldovei. Când o facem, suntem fie naivi, fie ipocriţi, fie ambele.
Poate că ar trebui să medităm mai atent la momentele când îi condamnăm pe yankei pentru că, în virtutea realismului politic, „ne-au cedat la Ialta“ şi apoi, în aceeaşi propoziţie, înjurăm neoconservatorismul.
Şi, în final, o observaţie-întrebare: dacă eşti liderul unei organizaţii prodemocraţie româneşti şi te găseşti în situaţia ca tu şi mişcarea ta să vă aflaţi în pericol de moarte, ce este mai bine? Să ştii că la Washington sunt nişte yankei imbecili care cred că interesul lor naţional este legat de supravieţuirea şi succesul tău sau nişte multilateralişti şi realişti luminaţi, care vor trece nişte rezoluţii la ONU şi te vor lăsa să ai soarta celor din Darfur, Bosnia sau Moldova?
Teme de gândire
Cele de mai sus fiind spuse, să încheiem prin a face câteva speculaţii privind viitorul politicii noastre externe. Este posibil ca în zilele şi săptămânile ce vin să vedem puse în aplicare o serie de acţiuni ferme ale Washingtonului, dublate de o mobilizare a Uniunii Europeane şi a ONU în sprijinul democraţilor din Chişinău (totul, bineînţeles, cu aportul cunoscutei şi influentei Comunităţi Internaţionale, alcătuită din toţi cetăţenii lumii doritori de pace, dar mai ales al tinerilor progresişti de pe toate meridianele, care, dând dovadă de o solidaritate şi o consecvenţă exemplare, demonstrează acum cu zecile de mii în toate capitalele lumii, în susţinerea colegilor lor moldoveni).
Agresiunile vor înceta, agresorii vor fi pedepsiţi şi un regim dacă nu proocidental, cel puţin civilizat va fi instalat la Chişinău. Dar este la fel de posibil să nu vedem nimic de acest fel. Indiferent de alternativă, însă, cazul Moldova va fi un test de turnesol pentru orientarea actualei administraţii americane. Să ne imaginăm că testul va confirma noua orientare realist-multilateralistă de la Washington. Atunci, vestea proastă va fi că pilula amară moldoveană pe care o vom înghiţi va fi probabil doar începutul.
Ce vom spune în condiţiile în care acest scenariu (considerat destul de probabil de mulţi) se va adeveri? Iată câteva sugestii.
Vremea în care, în administraţia americană, „Noua Europă“, adică noi, esticii, contăm mai mult ca Rusia, prin definiţie – doar fiind cine suntem –, este pe sfârşite. Nu înseamnă că prietenii noştri din America au dispărut. Dar ei nu mai sunt influenţi. Vremea în care, din considerente de doctrină, din sentimente antiruse şi anticomuniste, din interese legate de poziţia noastră faţă de Irak şi Israel şi dintr-o anumită apreciere a poziţiei geostrategice la Marea Neagră puteam conta pe administraţia americană ca pe un susţinător aproape automat a trecut.
Dacă Rusia este privită diferit de noua administraţie americană, atunci şi zona Mării Negre va fi privită diferit. Prin implicaţie, şi importanţa geostrategică a României va fi reevaluată. Să ne fie clar: înţelegerea dintre Rusia şi orice putere occidentală se va face întotdeauna peste capul nostru. Ideea că noi ne putem interpune ca mediatori şi ambasadori ai bunăvoinţei în relaţia dintre Occident şi Rusia este ceva ce trebuie etichetat exact şi fără menajamente: o imbecilitate patentă. Conceptul îi defineşte cu precizie clinică şi pe promotorii ideii.
După aproape zece ani în care (cu sau fără meritul nostru) conjunctura internaţională şi doctrina împărtăşită de liderii de la Washington ne-au creat un spate puternic şi un vânt care ne-a suflat puternic în pânze împingându-ne înainte (cu toate calităţile şi scăderile noastre), acum suntem iarăşi doar pe spezele noastre. Anii graşi au trecut. Trebuie să fim foarte atenţi la paşii următori. Nu va mai fi aşa uşor.
Cât timp actuala conjunctură geopolitică se menţine şi cât timp la Washington domină realiştii şi multilateraliştii, unionismul românesc este un proiect mort. Unificarea Moldovei cu România, în măsura în care este ceva dezirabil şi fezabil, nu se va face decât sub o administraţie americană cu o doctrină de tip neoconservator. Nu că sub aceasta ar fi foarte probabilă, chiar şi sub o asemenea orientare. Dar numai cu o schimbare radicală de configuraţie geopolitică globală faţă de cea actuală poate fi un scenariu unionist măcar imaginabil sub celelalte două doctrine. (Mai există o alternativă unionistă ce trebuie menţionată. Reîntregire în sfera Rusiei, nu a Occidentului. Sună absurd, dar se vor găsi susţinători ai ei.)
Contextul ce a făcut posibilă imaginarea şi punerea în practică a „axei Washington–Bucureşti“ ca pivot al doctrinei Băsescu de politică externă este terminat. O formă palidă a doctrinei va continua să bântuie culoarele Cotroceniului şi ale Ministerului de Externe. Dar substanţa va fi mult diferită şi diluată.
Atât preşedintele Băsescu – din motive de strategie naţională –, cât şi Mircea Geoană – din motive de contacte personale la Washington – vor continua să gonfleze ideea parteneriatului strategic privilegiat pe care România îl are cu SUA. Dar un astfel de parteneriat sub realişti şi multilateralişti va fi ceva semnificativ diferit de unul sub neoconservatori. Nu înseamnă însă că administraţia americană nu va mai pompa şi ea din când în când ceva aer în idee. Nu are nimic de pierdut. Talk is cheap.
Nu ştim dacă noua generaţie a dreptei americane, care se va ridica la putere după ce ciclul de stânga se va consuma în Washington, va mai avea profunda simpatie, interesul şi aprecierea pentru aspiraţiile democratice ale esticilor, pentru experienţa noastră şi pentru rolul nostru strategic în raport cu Rusia, pe care vechii şi actualii conservatori americani le au. De aceea, este bine să fim pregătiţi. Este foarte posibil ca perioada 1999–2009 să fi reprezentat un moment irepetabil. Vom continua, ca toţi esticii, să avem o relaţie bună cu SUA şi vom rămâne în gândurile dreptei americane (şi poate şi ale acelei tot mai mici părţi a stângii ce va mai păstra pentru un timp amintirea anticomunismului lui Henry „Scoop“ Jackson sau a rusofobiei lui Brzezinski). Dar lucrurile nu vor mai fi la fel.
Implicaţiile sunt clare. Dacă aşa stau lucrurile, trebuie să fim pregătiţi pentru o regândire profundă a politicii noastre exerne pentru următorii ani. Repoziţionarea în jocul puterilor din perimetrul european devine acum decisivă. Pe termen scurt şi mediu, Paris, Londra (după ce calamitatea globală, care este actualul guvern de stânga, va fi eliminată) şi Varşovia par să fie principalele puncte de reper. În afara Europei, cu realiştii şi internaţionaliştii în control la Washington, Beijingul devine un contact de mare interes. Dacă geostrategii la putere în Casa Albă îi preferă pe ruşi „Noii Europe“, nici nu avem de ales... Şi toate acestea sunt doar începutul.
Evident, cele de mai sus sunt scrise sub ipoteza că evoluţiile din Moldova în următoarele zile şi săptămâni vor confirma scenariul pesimist. Este însă posibil ca acest scenariu să fie infirmat. În acest caz, totul va fi bine. Ne vom putea reîntoarce liniştiţi în tribunele sportului practicat cu atâta pasiune de diletantul român în doctrine de politică externă: vechiul şi plăcutul obicei de a deplânge stupiditatea neoconservatoare şi de a ne minuna că adevărurile şi idealurile realiste şi multilateraliste nu numai că nu sunt apreciate, dar sunt călcate în picioare de „diplomaţia de cowboy“ şi „aroganţa yankee“.
Vom fi iarăşi în elementul nostru. Până atunci, însă, susţinătorii liniei realiste şi proocidentale, ca doctrină de politică externă românească, au de lucru. Ceea ce urmează, în bine sau în rău, nu trebuie să îi prindă cu temele nefăcute.
