Întrebări necesare

Dacă România este o ţară în care guvernele cad, statul de drept se prăbuşeşte şi axa strategică şi politica externă şi de securitate sunt pe punctul să se schimbe, pentru că pe nişte psihopaţi şi penali cu oarecare acces la putere i-a lovit brusc amocul, avem o problemă.

S-au întâmplat atâtea lucruri „incredibile“ în ultimele luni, cu atâta viteză şi in­ten­sitate, încât este greu să pui ordine în lanţul cauzal ce defineşte acest episod cu totul bizar din istoria noas­tră contemporană. Cum a început totul? Când? Care a fost punctul în care pra­gul critic a fost atins, punc­tul în care mecanismul s-a declanşat, bulversând în ca­lea sa statul de drept şi pu­nând în pericol vocaţia eu­ropeană a ţării noastre?

Pare important să ne pu­nem aceste întrebări. Tre­buie să înţelegem totuşi ce s-a întâmplat. Nu putem înţelege fără a pune întrebările corecte. Identificând punctele critice, mo­mentele de inflexiune, avem şansa să iden­tificăm mai bine cauzele şi raţiunile aces­tor evenimente.

Retrospectiv privind, ies în evidenţă câ­te­va astfel de momente critice, de turnură: 1) minirevoluţia televizată din ianuarie 2012; 2) căderea Guvernului Ungureanu prin manevrele partidului pe care se pre­su­punea că îl reprezintă; 3) arestarea lui A. Năstase.

Dintre acestea, să ne oprim la momentul că­derii Guvernului Ungureanu. Intuitiv vor­bind, pare momentul nodal. Şi ajunşi aici, nu putem evita să punem reflectorul pe actori, personajele cheie. De pildă, pe o persoană care nu numai că a fost aso­ci­ată cu o serie de acţiuni premergătoare ca­re – azi înţelegem mai bine - au avut im­plicaţii serioase pentru viaţa publică ro­mâ­nească, dar, mai mult, a anunţat şi teo­retizat în mod programatic aceste acţiuni. D-l Frunzăverde – deşi foarte discret în ul­tima vreme - este un personaj central în toată această poveste care a dat România peste cap. Văzând unde am ajuns, rea­li­zăm că, în ceea ce-l priveşte, res­pon­sa­bi­lităţile pentru ce se întâmplă nu sunt doar morale şi simbolice.

Să facem un efort de memorie. Merită. Ne ajută să revenim mental la atmosfera de dinaintea furtunii şi astfel să înţelegem mai bine relevanţa întrebărilor pe care le vom pune mai jos. Iată cum se pre­zen­tau lucrurile într-un bilanţ făcut la sfâr­şitul lui mai, 2012. Un bilanţ bazat strict pe fapte documentabile în do­meniul public, nu pe spe­culaţii. La acea dată se pu­tea spune că:

a) Manevrele lui Frun­ză­ver­de au contribuit la că­de­rea unui guvern şi la dis­tru­ge­rea din interior a unei co­a­liţii parlamentare. Fapt.

b) Din datele publice reiese că Frunzăverde şi asociaţii săi au fost parte a unei miş­cări coordonate transpartinic (lucru re­pe­tat public de către acesta de mai multe ori). Fapt.

c) Acţiunile lui Frunzăverde au contribuit la căderea unui guvern condus de per­soa­na considerată în mediile diplomatice şi de informaţii occidentale ca fiind garantul continuării procesului de occidentalizare şi reformă în România în următorul ciclu electoral. Fapt.

d) Aceste acţiuni au dus la instalarea unei noi puteri ce s-a delimitat radical de pu­terea anterioară. Fapt.

e) Noua putere anunţă public în Par­la­mentul României intenţia de reorientare sau de recalibrare a direcţiei politicii ex­terne româneşti, de la Vest către Est, şi anunţă public existenţa unor canale de comunicare şi coordonare informale între noile autorităţi de la Bucureşti şi im­por­tanţi lideri nonoccidentali aflaţi la cârma unor state ce văd în mod tradiţional Ro­mânia că parte a sferei lor de influenţă. Fapt.

g) Noua putere anunţă programatic ca obiectiv distrugerea opoziţiei reformiste şi prooccidentale şi trece rapid în parlament o lege recunoscută de toată lumea (in­clu­siv propriii suporteri) ca fiind menită să re­ducă la minimum şi să incapaciteze vii­toarea opoziţie parlamentară (Legea elec­torală). Fapt.

i) Noua putere ia imediat măsuri de na­tură economică menite să submineze in­terdependenţa cu partenerii occidentali şi să sporească dependenţa faţă de resurse non­occidentale. Fapt.

j) Noua putere porneşte imediat o cam­pa­nie de incapacitare pe plan extern a pre­şe­dintelui României (recunoscut de can­ce­lariile occidentale ca principalul vector al prooccidentalismului românesc). Fapt.

k) Noua putere dă semnale tot mai clare că vrea să împingă România în direcţia unei crize constituţionale, deşi este evi­dent că, în actualele condiţii economice internaţionale, o criză constituţională ar îm­pinge imediat ţara într-o criză ec­o­no­mică şi politică majoră, cu implicaţii in­calculabile. Fapt.

La vremea respectivă, notam că toate cele de mai sus sunt fapte verificabile din surse des­chise şi că suntem în faţa unor evoluţii care se pot transforma rapid într-un punct de turnură în istoria noastră con­temporană. Ce a urmat este bine cu­nos­cut. Suspendarea preşedintelui şi o lo­vi­tu­ră de stat care a bulversat România, con­firmând cele mai rele temeri. Lista de mai sus pare o joacă de copil în comparaţie cu evoluţiile ulterioare. Nu are rost să intrăm aici în amănunte. Azi nu mai încape vorbă că în discuţie este un adevărat punct de turnură în istoria noastră contemporană.

Rămân însă întrebările.

Prima întrebare, înainte de orice, este cum procedăm cu temele de mai sus? Să ne facem că uităm? Să ne prefacem că pri­vim în altă parte şi să pretindem – în nu­mele reconcilierii etc. - că până la urmă toate acestea sunt irelevante? Este o ati­tudine care poate fi justificată până la un punct. Dar nu cumva am trecut de mult de acel punct?!

Avem totuşi tot dreptul să ne întrebăm în ce măsură acest lanţ de evenimente este sau nu este un simplu accident. Avem în faţă o serie de coincidenţe? Sau e vorba de altceva? Două ipoteze. Prima este că este vorba de o sumă de evoluţii accidentale ca­re par foarte dubioase privite retrospectiv, dar care, în evoluţia lor naturală, sunt mai puţin sinistre decât par. A doua este că factorul accidental şi improvizat nu es­te suficient de solid ca să ofere o explicaţie satisfăcătoare.

În ce măsură tot acest lanţ de evenimente are rădăcini şi ramificaţii în zone mai pu­ţin transparente public, care ar trebui in­vestigate şi făcute publice? În ce măsură personaje precum polticianul mai sus men­ţionat conduc spre structuri instituţionale mai mult sau mai puţin formale, ac­ţi­o­nând deliberat şi organizat? Nu e vorba de teorii ale conspiraţiei. Să repetăm: este vor­ba de o serie de fapte, de evenimente pu­blice, care necesită totuşi nişte ex­pli­caţii. Nu ne putem reduce doar la teoria că toate s-au întâmplat pentru că X e psi­ho­pat megaloman (chiar dacă este); că Y este sociopat (şi este); că Z vrea să scape de puşcărie (şi chiar vrea) sau că poporul român e cum e (chiar dacă este exact aşa). Este prea superficial. Chiar neserios.

Sau să formulăm din alt unghi. Dacă Ro­mânia este o ţară în care guvernele cad, sta^­tul de drept se prăbuşeşte şi axa stra­tegică şi politica externă şi de securitate sunt pe punctul să se schimbe, pentru că pe nişte psihopaţi şi penali cu oarecare ac­ces la putere i-a lovit brusc amocul, avem o problemă. În mod normal, aşa ceva nu se putea întâmpla fără convergenţa altor elemente adiţionale.

Sau poate că avem aşteptări prea mari de la ţara noastră şi exact aşa stau lucrurile...

În fine, e de discutat. Oricum, ideea este că, dacă vrei să încerci să clarifici ceva, trebuie să începi de undeva. Or, în acest moment, evenimentele asociate căderii Gu­vernului Ungureanu şi indiciile şi di­recţiile devoalate de anumite personaje po­litice în acea perioadă par să fie punctul cel mai promiţător prin care se poate in­tra în ana­liză. Întrebarea este: vrem să ne angajăm în acest efort investigativ? Sau o lăsăm aşa cum a căzut şi mergem mai departe ca şi cum nimic nu s-a fi în­tâm­plat? //