Milioane de români: despre populism şi iresponsabilitate

Nu poţi susţine prin vot – şi în ciuda evidenţei publice covârşitoare - o bandă de infractori şi sociopaţi ce vor să pună stăpânire deplină pe ţara ta şi, în acelaşi timp, să te pretinzi cetăţean patriot, cu discernământ intelectual şi o judecată moral-politică funcţională.

Până acum câteva săptămâni era vorba des­­pre ceea ce în economia politică cons­ti­tu­ţională ­se numesc supermajorităţi: „90% din populaţie care s-a săturat vrea, cere etc.“. Acum, post-re­fe­ren­dum, când s-a dovedit că eva­­luarea magnitudinilor ma­jo­ritare nu e chiar aşa de sim­plă (fapt care, de altfel, tre­buia să fi fost ştiut de la bun început de către orice licenţiat în Wikipedia), s-a trecut la vorbitul în numele a „8 milioane (sau 7 sau 6 mi­lioane) de români ca­re...“ etc. În subtext, tot te­ma majoritarianistă. Suntem sub un ade­vărat asediu al apostolilor numerelor mari - voci auto-selectate să exprime gândurile şi sentimentele majorităţilor politice din ţa­ra noastră.

Cum nu este clar dacă apostolii în cauză înţeleg ce spun de fapt, să formulăm noi cele trei teze po­litologice pe care ei le susţin im­plicit şi pe care le-au făcut să fie de mare actualitate zilele acestea:

1. Opinia majorităţii este necesarmente co­rectă şi este obligatoriu să fie respectată.

2. Opinia majorităţii poate fi convertită în mod natural în „voinţa poporului“ – altfel spus, ceea ce crede şi vrea o majoritate es­te în mod automat voinţa naţiunii şi in­teresul naţional.

3. Convertirea, revelarea şi concretizarea fă­ră dubii a opiniilor şi preferinţelor ma­jorităţii are loc în procesul de votare - adi­că votul este instrumentul nemijlocit şi incontestabil prin care se agregă şi for­mu­lează în mod lipsit de echivoc voinţa po­pu­lară şi interesul naţional.

Sunt trei teze pe care le găsim discutate în deschiderea oricărei lucrări serioase de­di­cate raportului dintre democraţie, li­be­ra­lism şi statul de drept. De pildă, în lucrări clasice şi celebre precum Liberalism ver­sus Populism: O confruntare între teoria democraţiei şi teoria opţiunilor sociale, a lui William Riker, sau Constituţia li­ber­tăţii a lui F.A. Hayek.

În fine, place sau nu, suntem sau nu con­ştienţi de asta, aceste teze, luate în con­juncţie, definesc esenţa doctrinei do­mi­nante în discursul public şi retorica po­li­tică în România: populismul. O doctrină primitivă intelectual, dubioasă moral şi pro­fund periculoasă politic. A trebuit să vină marea criză generată de lovitura se stat din 2012, ca dimensiunile ravagiilor făcute de această doctrină nefastă să de­vină evidente cu ochiul liber.

Abia acum ne dăm seama cât de puţin în­ţeleasă şi apreciată era de fapt doctrina alternativă, doctrina liberală a statului de drept. Abia acum ne dăm seama cât de ma­re este numărul celor care nu dau doi bani pe sistemul complex de instituţii şi proceduri care organizează procesele de decizie şi acţiune colectivă în vederea pre­zervării libertăţii şi egalităţii cetăţenilor în faţa oricărei forme de abuz de putere. Abia acum realizăm cât de mulţi formatori de opinie români (şi odată cu ei publicul lor) habar nu au că esenţa libertăţilor de­mocratice occidentale nu vine în primul rând din vot, ci din sistemul complex de instituţii şi proceduri ce se interpune în­tre, pe de o parte, societate şi, pe de altă par­te, puterea brută şi de­cizia arbitrară şi abuzivă ce poate veni fie de la un individ, un grup, o clasă so­cială sau de la o ma­jo­ritate democratică.

Ceea ce am văzut în ultima lună în România a fost nu doar o lovitură de forţă la adresa statului de drept ca instituţie, dar şi un asalt pe frontul intelectual şi re­toric la adresa ideologiei şi culturii aso­ciate acestuia. Am văzut o încercare de jus­tificare publică a loviturii de stat prin­tr-un apel direct, rudimentar şi agresiv la tezele centrale ale populismului.

Este adevărat că atât politicienii pucişti, cât şi jurnaliştii asociaţi lor au interpretat partitura populistă în mod spontan, fi­zi­o­logic. Adică fără să aibă clar bine în minte ce fac. Populismul lor a emanat, s-a ma­ni­festat fără premeditare. Floarea inte­lec­tu­alităţii colaboraţioniste însăşi nu a părut să fie într-o situaţie fiziologic diferită. Fap­tul că i-am văzut folosind noţiunea de de­mocraţie pentru a avansa ceea ce era de fapt o poziţie populistă nu a făcut decât să întărească latura edificatoare şi amuzantă a lucrurilor. Edificatoare pentru că eram avertizaţi din literatura clasic-liberală pri­vind înclinaţia agresorilor statului de drept de a folosi noţiunea de democraţie pentru a ataca domnia legii – adică am avut parte de un studiu de caz pe viu. Amu­zant pentru că distanţa dintre ceea ce făptaşii credeau că spun şi ceea ce spu­neau de fapt - fără să înţeleagă prea bine ce şi cum - era prea evidentă ca să nu stâr­nească un zâmbet.

Dar să trecem la chestiuni mai concrete: 1) ce e rău cu tezele populiste de mai sus şi 2) dacă trebuie să ne pese de milioanele de cetăţeni care au votat întru susţinerea puciului şi puciştilor.

Tezele în cauză sunt esenţialmente greşite. Sunt punctul sau nivelul zero al culturii politologice. Mai jos de atât nu se poate. Cine crede în tezele respective, cine nu a înţeles sau auzit că cele trei sunt teoretic eronate şi practic periculoase are o pro­blemă cu înţelegerea sistemului politic din care face parte sau, mă rog, pe care îl do­reşte implementat în ţara lui. Dacă se mai şi pretinde specialist în ştiinţe politice, atunci are mai multe probleme.

Dacă ideea că votul nu revelează direct şi nemijlocit preferinţele „poporului“ presupune o mi­nimă cunoaştere a concluziilor literaturii de specialitate (so­cial choice, public choice şi constitutional political economy) din ultimii 40 de ani (literatura ce a regândit şi redefinit pro­fund ideile tradiţionale despre natura şi sta­bilitatea majorităţilor democratice, pre­cum şi despre natura şi semnificaţia vo­tului şi a fenomenului electoral într-o de­mocraţie), limitele ideii că „opinia ma­jo­rităţii este necesarmente corectă şi este obligatoriu să fie respectată“ nu presupun pentru a fi înţelese decât un singur lucru: bun-simţ.

Să luăm un exemplu ipotetic: o ţară de aproximativ 20 de milioane de locuitori. Vreo 5 milioane decid să susţină demersul unui grup infracţional organizat care vrea să distrugă statul de drept, să mo­no­po­lizeze toate pârghiile de putere şi să pună în fruntea ţării un psihopat, în acest pro­ces aruncând în aer echilibrele macro­eco­nomice şi instituţionale ale economiei na­ţionale. Cele 5 milioane îşi exprimă prin vot opţiunea.

Întrebare: este opţiunea lor necesarmente corectă şi este obligatoriu să fie res­pec­tată? Dar dacă sunt 7 milioane? Este op­ţi­unea lor necesarmente corectă şi este obli­gatoriu să fie respectată? Dar dacă sunt 10 milioane? Dar dacă sunt 15 milioane? Avem aici nişte întrebări interesante. Bunul simţ dă un răspuns. Logica populismului, un al­tul.

Trebuie să ne pese de milioanele de ce­tă­ţeni care au votat în favoarea puciului?

Răspuns simplu: nu. Nu ar trebui să pre­ocupe în sensul că cineva ar avea vreo res­ponsabilitate politică sau cetăţenească anu­me faţă de ei. Este dreptul lor să aibă ce opinii vor. Statul de drept asigură asta. Chiar şi atunci când aceste opinii merg îm­potriva statului de drept, avem obligaţia să respectăm drepturile constituţionale ale acestor indivizi. Dar nu mai mult.

A spune că trebuie să le respectăm nu doar dreptul, dar şi opinia este deja prea mult. O opinie ce validează brigandajul po­litic, impostura şi trădarea naţională nu trebuie nici măcar să viseze respectul, cu atât mai puţin să-l ceară. A mai avea pre­tenţii politice, doleanţe şi revendicări, du­pă ce ai vrut să arunci în aer ordinea cons­tituţională şi alianţele strategice ale ţării tale, nu este un act politic, este Tupeu pur şi simplu. Cu majusculă.

Deci, răspuns simplu: aceste milioane nu ar trebui să ne preocupe în sensul că ci­neva ar avea vreo responsabilitate faţă de ei în termeni politici sau civici. Nimeni nu le datorează nimic, în afară de drepturile lor constituţionale. Drepturi pe care, de altfel, le-au abuzat pervers şi sinistru. În plus, ce opţiuni avem? Să spunem că au şi ei dreptatea lor, că adevărul e undeva la mijloc între statul de drept şi lovitura de stat, între infracţionalitate organizată şi dom­nia legii, între normalitate atitudinală şi psihopatologie individuală transformată în problemă social-politică naţională?! Im­posibil. Asta este. Înghiţim, închidem ochii şi mergem mai departe.

Totuşi, o preocupare ar trebui să existe: oamenii aceştia ar trebui să ne preocupe în sensul că s-a dovedit cu această ocazie că un număr de 7 sau 6 sau 5 milioane, câţi vor fi ei cu adevărat, se fac purtătorii unor vulnerabilităţi ce reprezintă un ade­vărat pericol civic şi politic pentru statul român şi restul populaţiei. Convieţuim cu câteva milioane de oameni care se pare că, fie din a) lipsa de discernământ in­te­lectual, b) imaturitate şi grave carenţe de caracter sau c) deficit de spirit civic şi pa­triotism, sunt gata să se arunce în braţele oricărui infractor, psihopat sau puteri stră­i­ne care le face promisiuni ce rezonează variilor lor doleanţe, aspiraţii şi frustrări.

Cele de mai sus pot fi interpretate ca vorbe grele. Ar fi greşit. Sunt pur şi simplu o constatare fap­tică. Lipsa de informare nu mai este azi o scuză pentru com­portamentul acestor oameni. Nu poţi sus­ţine prin vot – şi în ciuda evidenţei pu­blice covârşitoare - o bandă de infractori şi sociopaţi ce vor să pună stăpânire de­plină pe ţara ta şi, în acelaşi timp, să te pretinzi cetăţean patriot, cu discernământ intelectual şi o judecată moral-politică func­ţională. Nu merge. Ceva e în ne­re­gu­lă.

Dacă sună dur, nu este problema celui ce spune lucrurilor pe nume. Este problema celor în cauză, prinşi în conivenţă elec­toral-referendară cu cabala puşcăriabililor pucişti şi ai lor lideri, unul şi unul, de toată fala. Iar dacă observaţiile de mai sus sunt incorecte, reprezentând o conjectură mult prea dură, atunci să corecteze ceea ce e de corectat cei în cauză. Nu e treaba noastră să găsim scuze şi circumstanţe ate­nuante pentru ei. Nici dacă sunt 1 milion, nici dacă sunt 2, nici dacă sunt 9. Nu nu­mărul contează aici. Contează altceva.

Întrebarea este: îşi dau ei seama măcar în al 12-lea ceas de asta? Sau nu? //