De același autor
Ori de câte ori cineva, luând aerul că spune ceva profund, declara că „Marx a avut dreptate“ şi proclama relevanţa marxismului pentru înţelegerea actualei conjuncturi economice sau a lumii contemporane, acesta devoalează una dintre următoarele două posibilităţi: a) habar nu are despre ce vorbeşte, b) ştie că spune prostii, dar le spune totuşi, fiind animat de motive ce nu au nimic de a face cu probitatea intelectuală.
Putem reformula observaţia de mai sus şi astfel: când un editorialist (român sau străin – în discuţia de faţă nu discriminăm pe baze naţionale) se lansează în piruete marxizante în încercarea de a da o aparenţă de armătură teoretică impresiilor sale, oricum rudimentare, asupra crizei, lumii şi vieţii, printre rânduri citim următoarea declaraţie: „Subsemnatul nu am studiat în viaţa mea nimic care să mă facă să înţeleg lumea economică în care trăiesc; sunt obişnuit să-mi dau cu părerea despre toate şi toţi fără jenă şi acum trebuie să scriu ceva despre criză, folosindu-mă de nişte clişee primitive pentru că altceva nu cunosc şi oricum nu mă duce mintea să mă dispensez de şabloane“.
Am plecat de la presupoziţia că gândurile şi impresiile individului în cauză sunt „oricum rudimentare“. Cum am ajuns la aceasta? Simplu: prin natura lucrurilor, dacă cineva este inteligent şi are simţul observaţiei, va găsi ceva interesant de spus despre un fenomen fascinant precum este criza, chiar şi dacă nu ştie teorie. Faptul că face apel la marxism arată nu numai că este incapabil să identifice şi să utilizeze un instrument teoretic serios, dar şi că este lipsit de inteligenţa naturală care să-l ajute să spună totuşi ceva cu sens, independent de recursul la vreun aparat teoretic sau altul.
Realitatea este că relevanţa marxismului pentru înţelegerea nu numai a crizei economice, dar în general a lumii secolului XXI este nulă. Dacă nu ai reuşit să observi asta chiar şi fără studii de economie, atunci nici zece doctorate în domeniu nu te pot ajuta cu nimic.
Marxismul azi
Ce este marxismul azi? O doctrină ce susţine mituri infirmate de istoria economică de mai bine de un secol. „Legea pauperizării proletariatului“, „legea scăderii salariilor“, „legea concentrării capitalului“, „legea scăderii ratei profitului“ alcătuiesc un sistem de propoziţii ce sfidează cea mai elementară evidenţă empirică. Ce relevanţă poate să aibă o astfel de doctrină pentru secolul XXI ? Ce capacităţi analitice aduce un aparat conceptual bazat pe exponate teoretice de muzeu precum „lupta de clasă“ sau teoria „valorii–muncă“, echivalentele flogistonului din preistoria ştiinţelor naturale moderne?
Dacă cineva ar veni şi ar începe să ne explice rezistenţa la seisme a construcţiilor din Europa folosind teoria flogistonului, am decide repede că e sărit de pe fix şi ar deveni rapid motiv de milă sau amuzament. De aceea nici nu avem prea multe editoriale folosind ca armătură analitică această venerabilă teorie. De ce avem atât de multe editoriale ce încearcă să ne explice rezistenţa la ciclul economic a economiilor din Europa folosind echivalentul flogistonului în ştiinţe sociale rămâne o întrebare interesantă. Poate ar trebui să ne-o punem mai serios.
Economia mondială a trecut de la 1848 până azi prin mai multe transformări revoluţionare. Şi, când spunem revoluţionare, nu ne jucăm cu vorbele: a doua industrializare între 1880 şi 1900, două revoluţii manageriale în secolul XX, o revoluţie a mijloacelor de comunicare şi una informatică au transformat radical nu numai economia, ci şi întreaga societate. Trendurile schimbării tehnologice, economice, demografice, sociale şi culturale ale lumii s-au accelarat şi intensificat în ultima sută de ani mai mult decât au făcut-o cumulat de la revoluţia neolitică până la revoluţia industrială din secolul XVIII.
Cu tot respectul pentru „viziunile profetice“ ale lui Marx (apropo: ce a prezis Marx corect?!), lumea anului 2010 arată cu totul altfel decât cea văzută şi descrisă de acesta sau de urmaşii săi de la începutul secolului XX. Cine are o problemă cu asta are o problemă nu atât cu principiile ştiinţei sociale, ci cu principiile cele mai elementare ale observaţiei de bun-simţ.
Să mai spunem ceva. Mecanismele diviziunii muncii identificate şi descrise de Adam Smith rămân aceleaşi şi vor rămâne aceleaşi în eternitate. Ideea lui Marx că dinamica socială se bazează pe structura de clasă (sau, mai bine zis, pe modul în care i se pare că arată această structură în Anglia pe la 1850) poate fi scuzată ca o onestă eroare ştiinţifică.
Dar noţiunea că, în final, o nouă societate va apărea, o societate ce funcţionează sfidând orice principiu al diviziunii muncii şi în care fiecare „poate face azi un lucru, mâine altul, vâna dimineaţa, pescui după-masă, creşte vite seara şi angaja în critica literară după cină; fără a deveni însă vreodată vânător, pescar, văcar sau critic“ poate cu greu pretinde o clemenţă similară. Iată de ce Adam Smith este considerat părintele unei ştiinţe, iar Marx al unei ideologii. Dacă cineva nu a sesizat încă aceasta şi pretinde totuşi că are autoritate în a se pronunţa pe teme economico-politice înalte are o problemă. Şi, odată cu el, avem o problemă toţi cei ce suntem nevoiţi să-i suportăm improvizaţiile.
Relevanţa unei relicve
Revenind însă la tema schimbării. Nu numai că lumea contemporană arată cu totul altfel decât pe vremea lui Marx, dar modurile în care încercăm să o înţelegem – abordările şi instrumentele teoretice – s-au schimbat şi ele radical. Discuţia fluctuaţiilor economice, a relaţiei dintre procesele pieţei şi cadrele de reglementare a lor, analiza funcţiilor statului, a tensiunii dintre normele sociale şi raţionalitatea individuală maximizatoare au toate loc în registre pentru care vocabularul folosit în secolul XIX nici măcar nu are cuvintele necesare.
Studiem astăzi societatea şi economia cu modele din teoria jocurilor, folosim experimente şi teste randomizate, construim explicaţii folosindu-ne de psihologie cognitivă, behaviorism şi modele evoluţioniste. Analizăm structurile politice şi relaţia lor cu cele economice prin apel la teorie instituţională, teoria opţiunilor publice, „agent-based modelling“ şi teoria reţelelor sociale.
Am trecut printr-o „revoluţie inferenţială“ adusă de aplicarea pe scară largă în ştiinţele sociale a statisticii parametrice şi nonparametrice. După 1960 nu există disciplină care să nu fi fost atinsă. De la economie (prin econometrie) până la istorie (prin cliometrie) nu există domeniu în care analiza datelor agregate să nu ne fi schimbat perspectiva. În mod similar, în plan teoretic, am trecut printr-o „revoluţie behavioristă“ şi ne aflăm acum în plină „revoluţie cognitivistă“.
Avem deja o tradiţie solidă a cumulării de cunoaştere în ştiinţele sociale contemporane, am încercat multe, am experimentat multe şi am învăţat din greşeli.
Pe scurt şi foarte simplu: nici nu se pune problema că Marx ar avea ceva de zis despre economia noastră de azi. De fapt, noi azi înţelegem parametrii economici şi instituţionali ai economiei vremii sale infinit mai bine decât el însuşi. Şi nu pretindem că am fi mai deştepţi ca el. Dar avem acces la date şi instrumente la care el nici nu visa. Fie şi numai asta ar trebui să fie suficent să punem capăt discuţiei. Facem istorie economică utilizând econometrie şi analizăm lumea economică în care a trăit şi despre care a scris, procesând serii statistice cu computere şi programe complicate.
Construim şi interpretăm datele epocii sale, bazându-ne pe teorii fundamentate pe progres ştiinţific, nu pe speculaţii. Cine are vreo îndoială probabil că trebuie să-şi reevalueze bagajul de cultură generală, din care este aproape sigur că vreo 100 de ani de istorie economică şi istoria ştiinţelor sociale moderne sunt lipsă la apel.
O tangenţă edificatoare
Dacă cele de mai sus sunt corecte, atunci este de înţeles că nu poţi să nu te întrebi: „Ce Dumnezeu vor oamenii aceştia care-i tot dau zor cu marxismul şi Marx?!“. Nu mai pare deloc exagerat să spunem că cei ce-l invocă pe Marx în discuţiile privind economia contemporană ridică semne de întrebare privind propriul discernământ intelectual. De dragul argumentului, să încercăm totuşi să luăm în serios ideea de marxism. Poate în felul acesta vor afla şi ei că singurele nume cu adevărat respectabile intelectual care se revendică de la marxism azi sunt cele legate de aşa-numitul „marxism analitic“.
Dar pentru autori precum David Miller, John Roemer şi, într-o anumită măsură, Jon Elster sau Philippe van Parijs, marxismul analitic a fost o încercare de a salva fragmente de marxism punându-le pe steroizii teoriei opţiunilor raţionale. Raymond Boudon însuşi, cel mai mare sociolog clasic liberal în viaţă, încearcă generos să justifice ce se poate justifica din marxism, ca ştiinţă socială, pe aceeaşi cale. Oricum am lua-o însă, până la urmă, în aceste demersuri, totul se dizolvă într-o metodologie, nu o doctrină politică. O încercare de a recupera elemente conceptuale disparate şi de a le da utilitate în contexte diferite de cel iniţial, gândit de Marx.
Dar să nu ne pierdem în tangenţe sofisticate, făcând paradă inutilă de erudiţie: observaţia de mai sus este făcută mai mult de amorul artei. Miller, Roemer şi compania nu sunt o prezenţă nici măcar în comentariatul de stânga din presa internaţională, nu mai vorbesc de cel din ţară. Cheia problemei este alta: textele „analiticilor“ sunt grele, presupun aptitudinea lecturii profesioniste, familiaritate cu ştiinţele sociale şi o oarecare maturitate a gândirii, calităţi rar întâlnite la jurnalistul de stânga sau la oportunistul predispus să mimeze marxismul din considerente conjuncturale.
Degringoladă şi responsabilităţi
Până la urmă, observaţia cheie în această discuţie este alta: această degringoladă nu este imputabilă jurnaliştilor. Ei sunt doar instrumente şi (poate) victime. Explozia industriei mass-media din ultimele decenii a creat o supraofertă de locuri de muncă în jurnalism la scară globală. Cantitatea a afectat calitatea. În Occident s-a constituit astfel o majoritate a celor care, neavând nici vocaţie, nici instrumente conceptuale cu care să interpreteze evenimentele pe care le comentează, îşi depăşesc acest handicap împrumutând lozincile stângii academice, cu care sunt, ca toată lumea, familiari din programul de îndoctrinare prezentat în campusuri sub eticheta de „educaţie generală“.
Vorbim despre rarele momente când nu repetă pe silabe ceea ce citesc în influentele cotidiane ale stângii, cum sunt New York Times şi The Guardian. Sau când nu rereciclează via BBC sau CNN ceea ce deja fusese reciclat de posturile în cauză din cotidianele mai devreme amintite. În alte părţi ale lumii, mecanismele sunt diferite, dar rezultatul este acelaşi. Şi aşa ajungem să discutăm azi, când intrăm în al doilea deceniu al secolului XXI, despre – nici mai mult, nici mai puţin decât – „relevanţa marxismului“. Trebuie să fim însă foarte clari: problema nu vine în principal de la jurnalişti. Fiecare duce cât poate. Problema este una ce se trage de la vârfurile stângii intelectuale. Primii responsabili pentru situaţie sunt gânditorii şi profesorii universitari de stânga. Căci, în diviziunea intelectuală a muncii, ei sunt cei ce dau tonul.
A fost o vreme când lupta intelectuală dintre stânga şi dreapta a fost o luptă a titanilor. Enrico Barone, Oskar Lange, Abba Lerner contra unui Mises, Hayek, Schumpeter sau Pareto. Pe vremea aceea, stânga socialistă avea ceva de spus. Greşit, da. Însă inteligent, inovator şi îndrăzneţ. Azi însă, obiectiv vorbind, cei ce se consideră descendenţi ai tradiţiei stângiştilor socialişti mai sus menţionaţi ar fi probabil repudiaţi fără drept de apel de aceştia.
Cum poate fi altfel, când o bună parte dintre socialiştii contemporani nu fac altceva decât să se ascundă în spatele lui Keynes? O situaţie interesantă, despre care ar merita să discutăm de sine stătător. În contextul argumentului de faţă, să menţionăm doar un lucru. Keynes a fost un antimarxist. El s-a autoconsiderat (şi a fost considerat de mulţi) drept salvator al capitalismului. În antologica sa scrisoare prin care îl anunţă pe George Bernard Shaw că lucrează la o carte ce va revoluţiona gândirea economică, el precizează care va fi impactul cel mai profund al acesteia: demolarea marxismului prin demolarea fundamentelor sale ricardiene.
Să-i dăm măcar acest credit omului şi să nu-l amestecăm la grămadă în discuţia asta despre stânga şi marxism, de care ne ocupăm acum. O discuţie în care nu facem decât să ne întrebăm cum pot să pretindă să fie luaţi în serios membrii elitelor intelectuale stângiste, când nu numai că practică fără jenă camuflajul intelectual parazitar, dar, atunci când nu o fac, tolerează şi chiar cultivă compania unor personaje ce pot exemplifica în „operele“ lor orice, dar nu procesele elementare intelectuale predate odată în licee, precum: analiza, sinteza, coerenţa logică şi raportatea la realitatea empirică. De pildă, ce poţi să discuţi sau să înţelegi pornind de la Hardt, Negri, Zizek şi compania despre rolul statului, funcţionarea economiei de piaţă sau fluctuaţiile economice determinate de instabilitatea sectorului financiar?! Este o întrebare retorică. Să amintim asta înainte ca să ne pomenim cu tot felul de sugestii privind posibilitatea unei teorii monetare stalinisto-zizekiene. Oamenii aceştia nu ştiu de glumă.
Preţul degringoladei
Prin cele de mai sus nu se insinuează în niciun caz că stânga nu ar putea dezvolta o linie de argumentare inteligentă şi racordată la realitatea empirică. De pildă, ne putem întreba cum ar arăta dezbaterile privind socialismul dacă vârfurile stângii, în loc să jongleze cu Foucault şi Lacan, ar încerca să înţeleagă şi folosească argumentele teoriei opţiunilor publice sau, mai larg, pe cele ale economiei politice constituţionale. Sau dacă lucrări precum Socialism after Hayek a lui Theodore Burczak (în care acesta combină ideile lui Hayek cu cele ale unei Martha Nussbaum sau ale unui Amartya Sen pentru a relansa discuţia proiectului socialist) ar fi cele pe care profesorii junilor stângişti le-ar indica drept lectură obligatorie, în locul maculaturii multi-culti şi corecte politic cu care le anesteziază simţul critic şi reflexele naturale ale unei inteligenţe normale. (Avem toate motivele să respingem teoria că majoritatea tinerilor stângişti se selectează azi ca stângişti pentru că ar pleca din naştere cu o – să parafrazăm greoi, dar delicat – vioiciune intelectuală oarecum mai lentă. Aşa cum avem toate motivele să sperăm că laxitatea cognitivă specifică se datorează faptului că, firi sensibile şi vulnerabile, au fost victimele involuntare ale saturării cu idei şi atitudini stângiste de către mass-media şi sistemul de educaţie.)
Revenind însă la rolul profesorilor şi intelectualilor publici ai stângii, când vine vorba nu de catedră, ci de cercetare şi publicistică, să spunem doar un lucru: a te purta ca şi cum o sută şi ceva de ani de istorie economică şi politică şi cam tot atâţia de progres în ştiinţele sociale au trecut fără să observi nu numai că este neconstructiv pentru dezbaterea publică şi neonest intelectual, dar este, în acelaşi timp, destructiv pentru tradiţia stângii. Impresia că aceasta bălteşte azi în propagandă ieftină, exhibiţionism, irelevanţă şi idei perimate nu este deloc independentă de atitudinile acestor intelectuali.
Concluzie
Profundele schimbări puse în mişcare de forţele capitalismului şi liberalismului clasic în ultima sută de ani au creat o economie şi o societate de o complexitate fără precedent istoric. Putem să prezicem şi să controlăm dinamica acestui tip de ordine socială? Nu. Dar am făcut progrese în înţelegerea ei. Şi, oricât de fragile ar fi aceste progrese, un lucru ştim sigur: obiectul de studiu (societatea şi economia) s-au schimbat enorm în ultimele decenii şi vor continua să se schimbe. Iar uneltele intelectuale (teoriile şi metodele) cu care încercăm să înţelegem şi ghidăm această dinamică, de asemenea. În aceste condiţii, este evident de ce apelul la marxism ne apare ca fiind, mai mult decât orice altceva, un semn de ignoranţă sau blocaj intelectual.
Pe de altă parte însă, dacă ceea ce stânga etalează la nivelul său intelectual cel mai vizibil şi vocal arată cum arată, nu este de mirare că, reflexiv, jurnalismul şi publicistica de înclinaţie stângistă tind să revină obsesiv la reperul care pare să aibă cât de cât ceva sens în universul lor ideologic: anticul, dar, prin forţa împrejurărilor, perenul Marx, un monument de claritate intelectuală în comparaţie cu urmaşii săi de azi.
Aşa că, ori de câte ori, cineva, luând atitudinea că spune ceva profund, declară că „Marx a avut dreptate“ proclamând relevanţa marxismului pentru înţelegerea actualei conjuncturi economice sau a lumii contemporane, acest nefericit devoalează mai mult decât o anume dezorientare intelectuală personaă. El ne spune, implicit, ceva foarte important despre deşertul intelectual în care stânga se învârteşte haotic de atâta vreme.
