De același autor
Ca să existe o dezbatere, cei ce fac opoziţie ar trebui să se manifeste în registrul argumentativ şi eventual să vină cu contrapropuneri şi proiecte alternative.
După ani de blocaj şi amânări, avem în sfârşit un demers vizând reforma parlamentară. Avem un grup care susţine referendumul. Desigur, îi avem şi pe cei ce sunt împotrivă. Din varii motive. De pildă, se spune că tema referendumului trebuia dezbătută cu argumente serioase înainte de a fi promovată. Absolut corect. Este întotdeauna preferabilă o dezbatere.
Dacă privim lucrurile de aproape, observăm că a existat, totuşi, de ceva vreme, un demers public vizând reforma constituţională.
Putem lua ca ilustrare eforturile lui Valeriu Stoica, care, încă din 2004, a prezentat dezbaterii publice un text de Constituţie ca model de lucru. Între altele, textul conţinea ca variantă optimă sugestia unicamerală. Pe plan organizaţional, Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională a coordonat, cel puţin o dată pe an, o conferinţă majoră pe teme consituţionale. La Societatea Academică Română şi la Institutul de Politici Publice a existat o preocupare similară. ISP a preluat recent ştafeta. Deci, timp de 5 ani a fost timp să se dezbată. Dacă nu s-a dezbătut, a cui e vina? A existat şi o Comisie prezidenţială pe tema reformei constituţionale. Fie şi dacă numărăm începând numai din momentul în care Comisia şi-a prezentat concluziile, era timp suficient pentru discuţie. Dacă nu s-a dezbătut, poate că asta se datorează faptului că preocuparea criticilor, în măsura în care a existat una, a fost fixată pe altceva decât pe analiza de soluţii şi idei. A cui este, deci, vina?
Pe scurt, ca să existe o dezbatere, cei ce fac opoziţie la referendum, la unicameral, la „intelectualii preşedintelui“ ş.a.m.d. ar trebui să se manifeste în registrul argumentativ şi eventual să vină cu contrapropuneri şi proiecte alternative. Ar trebui să se constituie organizaţional şi să se manifeste ca un curent de idei. Ar trebui să facă şi altceva decât să reacţioneze şi să critice. Ar trebui să acţioneze şi să construiască. Trebuia forţat un referendum ca să se întrebe dacă trebuie să aibă loc o dezbatere? Se pare că da. Dar, acum, a acuza că se forţează un demers politic în absenţa unei dezbateri premergătoare, după ce ai refuzat timp de 5 ani să participi în mod serios la dezbatere, este neserios. Iar a aştepta ca aceeaşi parte în dispută să dea şi argumentele pro şi cele contra este absurd.
Altfel spus, urmărim zilele acestea un nou episod dintr-un serial ce rulează de ani buni în viaţa noastră publică.
O minoritate, să-i zicem „grupul A“, încearcă să schimbe, să construiască, să consolideze ceva sau pur şi simplu să susţină nişte idei şi argumente. Pe scurt, fac ceva. Contribuie, mai bine sau mai rău, la viaţa publică românească. Oameni imperfecţi, supuşi erorii, ca toţi ceilalţi, încearcă totuşi să aibă un impact „în bine“. Poate că definesc acest „bine“ în moduri idiosincratice sau controversate. Uneori greşesc. Uneori demersurile lor ratează ţinta. Dar, din toate acestea, ceva se mişcă. Are loc o ieşire din autosuficienţa statu quo-ului. Se creează nişte puncte focale în spaţiul public.
Putem să fim sau să nu fim de acord cu demersurile respective. Punctual sau în bloc. Dar fapt este că oamenii din acest tip de grup au o viziune, au un standard profesional, cred (întemeiat sau nu) în nişte parteneriate şi proiecte şi, mai mult, propun şi induc un principiu dinamic în societatea românească sau măcar în dezbaterea publică. Acţiunea lor trezeşte însă reacţiunea grupului B. Grupul B nu pare să aibă o viziune, idei, planuri sau iniţiative publice altele decât cele stârnite prin reacţie la membrii sau acţiunile grupului A. Grupul B pare să nu poată funcţiona decât ca un cor reactiv, de un negativism tern. Indiferent ce va face grupul A, grupul B va critica. În critică, va fi de cele mai multe ori în registre lipsite de fair-play sau sugestii constructive.
Privind detaşat, exemplele abundă. Institutul Cultural Român nu exista în mentalul public până să ajungă acolo echipa Patapievici-Mihăeş. Cu venirea lor, ICR a început să se mişte. A început să însemne ceva şi a devenit brusc centrul atenţiei şi controversei. Nimeni până atunci nu se gândise că ICR şi poziţia de director acolo ar fi atât de pivotale în viaţa publică românească. Acum pare să existe o obsesie în acest sens. Ştim sigur că, după plecarea lui Patapievici, ICR şi locul său în societate vor rămâne fixate la alt nivel decât cel de la care acesta le-a preluat. Ştim ce a vrut Patapievici, ştim ce a făcut. Să ne întrebăm cu detaşare: poate cineva să spună ce vor criticii săi şi ai ICR şi ce propun ei?
Alt exemplu: Comisia Tismăneanu. Comunismul putea fi analizat şi condamnat prin iniţiative guvernamentale, parlamentare sau ale societăţii civile. Se puteau face nenumărate „comisii“ în 20 de ani.
Se puteau scrie nu 3, ci 10 rapoarte.
Nu s-au scris. Se puteau scrie 10 contrarapoarte. Nu s-au scris. Se puteau scrie sute de analize punctuale şi sute de studii care să completeze sau să critice ştiinţific Raportul. Unde sunt?! Unde sunt demersurile paralele? Unde sunt echipele de experţi alternative? Unde este echivalentul lui Tismăneanu între critici? Dacă este, de ce nu-l vedem? Din nou, întrebări fireşti, a căror relevanţă devine cu atât mai clară, cu cât le formulăm mai detaşat şi mai neutru.
Comisia Miclea, cu a ei „reformă a educaţiei“, este alt exemplu. Logica e aceeaşi. Să nu mai elaborăm. Ştim, de bine, de rău, cum arată ideile „intelectualilor PD-L“. Ne plac sau nu, sunt identificabile în publicaţiile şi ieşirile lor în mass-media, sunt analizabile în proiecte şi demersuri publice. Ştim, de asemenea, că generează multe reacţii critice. Dar care sunt contrapropunerile criticilor? Să zicem, ale „intelectualilor PNL“? Unde le găsim? Unde vedem planurile lor de reformă? Care sunt instituţiile construite sau păstorite de ei? Nu este normal să ne întrebăm ce cărţi şi ce publicaţii trebuie să citim ca să înţelegem proiectul lor privind România sau cum arată exerciţiile lor instituţionale? Să fim neutri. Nu ne place viziunea oferită de „intelectualii lui Băsescu“. O poziţie cu totul legitimă. Dar unde este viziunea alternativă? Unde putem identifica contrapropunerea?
Domeniul instituţional oferă alte exemple. Nici nu a apucat bine să fie creat, că ISP este ţinta atacurilor. Nimic surprinzător. Viaţa publică românească fiind ceea ce este, nimeni nu trebuie să aştepte clemenţă. Deci, nici ISP. Dar nu poţi să nu te întrebi: de ce criticii ISP nu se organizează şi ei? În România este loc pentru nenumărate think-tankuri. În loc să se organizeze, criticii îi atacă pe cei ce o fac. Ca şi cum a crea echipe şi a instituţionaliza idei şi doctrine este ceva rău. Să fim obiectivi. Nu-ţi place ISP. Bun. Adună-ţi oamenii şi fă o organizaţie concurentă. Unde este însă Institutul de Studii Liberale (o entitate care, în paranteză fie spus, a fost creată şi lăsată moştenire PNL de aceeaşi echipă care a creat ISP)? Până una-alta, criticii nu au fost în stare să ţină în viaţă nici ceva dat „la cheie“ de cei criticaţi.
De ce sunt în stare aceşti critici putem vedea din cazul extrem ilustrat de ziarul Cotidianul, un caz cu rezonanţă la alte instituţii mass-media.
Nu ne plac Idei în Dialog şi revista 22. Bun. În loc să fie înjurate non-stop, de ce nu ni se propune un competitor serios la ele? Cotidianul şi echipa adunată în jurul său erau, evident, criticabili non-stop. Dar în acest caz criticii au avut ocazia să creeze o alternativă chiar pe fundaţia construcţiei în cauză. Rezultatul: în câteva luni, pe fundaţie a apărut o precară cocină de presă. Comentariile sunt de prisos.
Poate că cei pe care i-am numit „grupul A“ greşesc - în plan intelectual, politic, instituţional şi poate chiar şi personal. Dar, pus în faţa pattern-ului evidenţiat mai sus, nu poţi să nu treci peste erorile şi scăderile lor pentru a te întreba: cei care îi critică (poate justificat) construiesc sau nu o alternativă? Privindu-i în zbuciunul lor zilnic, nu poţi să nu te întrebi cum ar arăta o lume contrafactuală. Ce ar face aceşti critici dacă grupul A nu s-ar manifesta? Cum ar arăta lumea lor dacă cei pe care îi atacă neobosit s-ar volatiliza peste noapte? Ce vor propune lumii, când faptul de a avea reacţii mai mult sau mai puţin umorale, mai mult sau mai puţin inteligente la persoanele, iniţiativele, ideile, acţiunile sau erorile primului grup devine irelevant? Sunt întrebări cu atât mai justificate, cu cât, priviţi mai atent, aceşti critici, în mare majoritate, nu sunt deloc nişte sărmani lipsiţi de resurse, conexiuni sociale sau susţinere politică. Deci ar avea toate condiţiile să treacă de la reacţiune la acţiune şi să arate cum ar trebui să fie făcute lucrurile. Aşadar, un paradox: de ce n-o fac?!
Exerciţiul retoric de mai sus poate continua indefinit. Pericolul este că, practicat în exces, distorsionează realitatea până în punctul în care diagnosticul devine imposibil. Invitaţia la a considera grupul A un grup de victime şi martiri conduce într-o fundătură analitică. Iar demonizarea grupului B nu duce nicăieri. Dar, dacă depăşim aceste capcane, descoperim adevărata miză a exerciţiului. Anume, de a ne pune în poziţia de a identifica prin contrapondere problema reală. Căci, oricât ne-ar plăcea s-o spunem, problema nu este grupul B şi manifestările sale. Un asemenea grup, lipsit de substanţă intelectuală sau de capacitate de construcţie instituţională, va exista întotdeauna. Din varii motive, el se va constitui rezidual în orice societate. În orice spaţiu public există o grupare a celor ce doar critică; şi atât. Conjunctural sau structural, oportunist sau dezinteresat, patologic sau calculat, vor fi întotdeauna unii ce vor emana indiscriminat un discurs coroziv. Nu ei sunt problema.
Problema nu este nici grupul A. Grupul A face ceea ce este firesc să facă în condiţiile unei societăţi democratice. Faptul că se constituie ca o reţea socială informală, că se manifestă public, că se organizează instituţional şi că este activ politic este ceva normal. Dacă acceptăm că un element rezidual, setat doar pe critică, este ceva natural, acceptăm tot ca naturală şi existenţa obiectului sau sursei ţintelor criticilor sale. Acum lucrurile devin mai clare. Vedem cum adevărata problemă nu este alta decât absenţa purtătorilor unei alternative (atât în termeni de idei şi viziune, cât şi de constructive institutional) la grupul A. Altfel spus, lipseşte competiţia reală la grupul A. Lipseşte grupul C.
Şi astfel am atins miezul lucrurilor: absenţa unui grup capabil să contrapună o viziune şi un proiect diferit. O forţă aptă să articuleze şi să ofere un punct focal alternativ. Iar în absenţa sa, rezidualul grup B trece automat în prim-plan. Este o situaţie disfuncţională pentru toată lumea. Inclusiv pentru grupul A, căci „monopolul“ de care se bucură azi este unul otrăvit. Fără un competitor serios, având interlocutori precari, capacităţile sale se dispersează în lupte minore cu adversari minori. Agenda dezbaterii publice ajunge setată la cel mai mic numitor comun, specific registrului cvasiumoral al grupului B. Evident că această situaţie este disfuncţională social. Întrebarea este: putem sau nu putem să facem ceva pentru a ieşi din acest impas? Şi, dacă da, cine are responsabilitatea să o facă? //
