De același autor
Există printre amatorii de sport un mit conform căruia echipe cărora le sunt eliminaţi jucători de pe teren au, contrar aşteptărilor, şanse mari de a juca mai bine, a se mobiliza şi a fi în final învingătoare. Un astfel de mit pare că a inspirat şi modul în care s-a purtat, cel puţin după 1989, dezbaterea publică despre consecinţele migraţiei masive din România. La fel ca în sport, şi în cazul migraţiei e foarte probabil să nu fie însă adevărat. Cel mai adesea, echipele pierd jucători tocmai în momente de criză, când ar fi mai mare nevoie de ei, mai ales dacă sunt dintre cei mai buni. La fel ca în sport, consecinţele migraţiei pentru cei rămaşi pot fi devastatoare îndeosebi dacă cei care pleacă au calităţi şi calificări peste medie, cum pare a se întâmpla. Altfel decât în sport, cei „ieşiţi“ îşi îmbunătăţesc însă, deseori considerabil, opţiunile profesionale şi situaţia materială. În plus, ei au cel puţin teoretic şi opţiunea întoarcerii.
În România, subiectul migraţiei este adus periodic în prim-plan când devine profitabil mediatic („imaginea“ României afectată de criminalitate şi deportări) sau în perioade de criză („fuga“ medicilor, „exodul“ creierelor), în perioade electorale („atragerea“ migranţilor prin fictive recompense financiare) ori după alegeri, în lipsa unor explicaţii sau în pofida lor (votul din străinătate al migranţilor în „necunoştinţă de cauză“). El pare altfel indiferent şi ignorat tocmai când nu ar trebui să fie. Şi poate că nu e exagerat să considerăm că acestă indiferenţă nu a fost întotdeauna nevinovată. Nu trebuie să fim maliţioşi pentru a vedea continuitatea unei anumite atitudini, de la „salamul cu soia“ din 1990, până la votul diasporei pentru „dictatură“ din 2009. Există probabil încercări necesare şi lăudabile de a gestiona politic situaţia românilor de peste graniţe. Refuzul de a moderniza sistemul de vot şi modul de reprezentare parlamentară a cetăţenilor români din afara ţării, lucruri simple şi practicate în numeroase ţări, sunt însă cu mult mai grăitoare pentru interesele corpului politic şi atitudinea statului.
Un dram de maliţiozitate ne-ar putea chiar duce la concluzia că guvernele care au continuat frontul în rezistenţa faţă de reforme au încercat utilizarea migraţiei sub forma unei supape (din fericire necontrolabile), atât din punct de vedere economic, cât şi politic. Politic, e evident că, din mai 1990 până în decembrie 2009, România arată că opţiunile electorale sunt altfel în afara graniţelor decât în interiorul lor. Or, fie opţiunile au fost dobândite prin contactul cu alte tradiţii democratice, fie cei care au plecat aveau în număr mult mai mare alte opţiuni decât majoritatea. Economic, a existat aproape un consens tacit după care migraţia, în contextul unei dezindustrializări dramatice şi în lipsa cronică de reforme, mai ales într-un domeniu esenţial precum piaţa muncii, ar putea reduce din tensiunile acumulate printr-o creştere rapidă a şomajului. Dacă argumentul nu e uşor de demontat, consecinţele sunt în schimb incontestabile: şi după 20 ani există adevărate angoase faţă de reformarea pieţei muncii.
Deşi inseparabile de implicaţii şi implicări politice, înţelegerea efectelor economice ale migraţiei rămâne esenţială în contexte actuale, cum ar fi cel al reformării pieţei muncii sau a sistemului de educaţie. Vom reveni la aceste două teme într-o perspectivă economică, în mod necesar simplificatoare şi incompletă.
Opţiunile după 1989
În fond, cele anterioare pot fi rezumate în două propoziţii. În ultimii 20 de ani, pentru mulţi români munca în străinătate a reprezentat o soluţie preponderent economică (uneori singura de subzistenţă). Pentru România însă, emigraţia a fost de la început, din calcul sau inconştient, opţiunea politică. O politică de continuitate, de amânare a liberalizării şi privatizării, caracterizată simplu printr-o frică de capital, de investiţii internaţionale şi de concurenţă. „Nu ne vindem ţara“, ne va „vinde“ ea pe noi. Se mai întâmplase recent (Decretul Consiliului de Stat nr. 402/1982 şi sumele aferente pretinse ilegal de către „autorităţi“ pentru aprobarea plecării).
După ieşirea din autarhia comunistă, prin destrămarea industriei şi supraocuparea într-o agricultură ineficientă, România avea să se confrunte cu un surplus de forţă de muncă. Excluzând alternativa unei dezvoltări în izolare, existau două opţiuni de integrare într-un sistem de schimb internaţional: atragerea capitalului către forţa de muncă (investiţii internaţionale) sau plecarea forţei de muncă spre capital (emigraţie). România a ales-o, atât cât s-a putut şi a avut de ales, pe a doua. Prima ar fi necesitat o forţă calificată de muncă şi o piaţă a muncii funcţională. Pentru ambele era nevoie de efort şi voinţă politică, şi nevoie a continuat să fie.
În prezenţa unor decalaje economice masive şi persistente faţă de Vestul Europei, migraţia este un mecanism economic absolut inevitabil, necesar şi potenţial benefic. Potenţialul benefic a fost pe bună dreptate adesea scos în evidenţă, atât în teoria, cât şi în retorica dezvoltării economice. Totuşi, multe dintre efectele teoretice se referă la o rată moderată a migraţiei şi nu justifică o politică de încurajare a emigraţiei. Şi mai ales nu o politică din lipsă de alternative ori ca alternativă la reforme. Orice intervenţie a statului în deciziile individuale de migraţie nu poate avea decât efecte neaşteptate, adesea adverse, iar încercările de a influenţa fie activităţile economice ale migranţilor (după întoarcere sau din afara ţării), fie utilizarea transferurilor lor financiare vor conduce cel mai probabil la distorsiuni. Din perspectiva ţărilor de origine, laissez-passer pentru migranţi ar trebui mereu asociat cu laissez-faire pentru activităţile lor economice din ţară (perspectiva ţărilor de destinaţie este desigur alta, mai ales în prezenţa unui considerabil stat asistenţial).
Nu aici a fost însă principala problemă a României. Ci în faptul că migraţia masivă a forţei de muncă a fost o „pleaşcă“ în plus pentru cei care doreau încetinirea tranziţiei. Dacă nu e clar în ce măsură migraţia a diminuat tensiunile pe piaţa muncii, e în schimb cert că a redus presiunile pentru reforme economice, sociale şi, nu în ultimul rând, politice.
Cine pierde, cine câştigă?
Strict pecuniar, câştigă în primul rând migranţii, care au în medie perspectiva unor salarii în termeni reali de până la patru-cinci ori mai mari decât în ţară. Se poate presupune că şi gospodăriile celor plecaţi vor fi avantajate de migraţie. În condiţiile din România, principalii câştigători de pe urma migraţiei nu sunt însă gospodăriile migranţilor, nici muncitorii rămaşi, ci cei care extrag rente din comerţul internaţional (importatorii) şi, în general, cei protejaţi, prin lege ori în afara ei, de concurenţă.
Dincolo de asta se termină însă certitudinile şi intrăm în teritoriul speculaţiilor. Efectele economice ale migraţiei pentru cei rămaşi în ţară sunt greu de determinat teoretic. Ele depind, între multe altele, de rapiditatea restructurării economice, de structura comerţului internaţional şi raportul de schimb, de sistemul de impozitare şi funcţionarea pieţelor muncii şi de capital. Şi depind, desigur, în primul rând de câţi şi cine pleacă. În paradigma standard, ţara de origine va avea per ansamblu întotdeauna de suferit pe termen scurt dacă migraţia modifică raportul capital - forţă de muncă. Cu alte cuvinte, dacă cei care pleacă au caracteristici diferite (adică complementare) faţă de ale celor rămaşi în ţară. Intuiţia acestor modele simplificate sugerează că forţa de muncă rămasă ar avea de câştigat (devenind mai productivă), iar capitalul din ţară, autohton ori străin, ar avea de pierdut. În primă instanţă, migraţia provoacă deci o diminuare a potenţialului economic şi o redistribuţie a veniturilor. Ţara de origine pierde atunci când contribuţia economică a migranţilor era mai mare decât produsul lor marginal, ceea ce este întotdeauna valabil dacă venitul social (rendita) din educaţie excede venitul privat.
Pe termen lung, lucrurile se complică mult mai mult. Teoria economică conţine argumente în egală măsură plauzibile atât pentru ipoteza unui efect benefic pe termen lung, cât şi pentru cea a implicaţiilor negative ale migraţiei, de menţinere în subdezvoltare după ajustarea stocului de capital, prin diminuarea capitalului uman, lipsa investiţiilor şi dependenţa de transferuri financiare. Care dintre efecte va domina este o chestiune strict empirică, dar nu întâmplătoare.
Există trei mecanisme potenţial compensatorii pentru efectele iniţial negative ale migraţiei: 1) potenţialul economic al migranţilor care se întorc; 2) transferurile financiare de la migranţii din străinătate; 3) posibila creştere a interesului faţă de educaţie în perspectiva şanselor oferite de munca în străinătate. Toate trei depind de funcţionarea pieţei muncii şi a sistemului de educaţie şi pot avea un impact semnificativ asupra amândurora.
Impactul migraţiei nu rezultă dintr-un simplu calcul. El va depinde de magnitudinea fenomenului (câţi?) şi de selectivitatea fluxurilor de migraţie (cine?). O selectivitate pozitivă (migranţi cu calificări superioare celor rămaşi) e mult mai probabil să provoace efecte negative pe termen lung decât o selectivitate negativă (migranţi cu calificări inferioare celor rămaşi).
Trei tipuri de selectivitate
Numărul total al migranţilor din România nu poate fi estimat cu exactitate. Cifrele vehiculate ajung la aproape trei milioane, ceea ce reprezintă un procent semnificativ din populaţia totală (depăşind 10%) şi unul extrem de mare din populaţia activă. Multe detalii ale migraţiei recente sunt deja cunoscute. Nu vom putea aminti aici toate eforturile considerabile ale sociologilor şi etnografilor de a descrie şi explica comportamentul migranţilor din România în diverse etape ale tranziţiei. Ştim, de pildă, că după o primă periodă dominată de emigraţia minorităţilor etnice (îndeosebi a saşilor din Transilvania şi a şvabilor din Banat) şi trecând prin diverse stadii (descrise amănunţit în cărţile editate de Dana Diminescu în 2003 şi de R.G. Anghel şi I. Horváth în 2010) de explorare a diverselor destinaţii, de formare a unor reţele de migraţie şi de consolidare a comunităţilor româneşti, încă de la sfârşitul anilor ´90 se poate vorbi despre un tipar al migraţiei din România, care, deşi în continuă schimbare, a rămas în linii mari stabil. Din perspectiva acestui text, cea a efectelor economice ale migraţiei, acest tipar poate fi descris simplist categorisind trei tipuri de destinaţii ale migranţilor din România.
Primul ar fi cel al ţărilor spre care s-a îndreptat un flux nu foarte mare, însă persistent de migranţi români, cei atraşi având în mod net calificări academice şi profesionale superioare mediei din ţară ori a celorlalţi migranţi. Este vorba despre selectivitatea strict pozitivă a migranţilor din România spre ţări cu o tradiţie a imigraţiei cum sunt Statele Unite, Canada, Australia şi, parţial, spre Marea Britanie.
Al doilea tip include principalele ţări de destinaţie din Vestul Europei, în special Germania, Franţa, Austria. În pofida unei politici de „fortăreaţă“, aceste destinaţii au atras un număr considerabil de migranţi din România, care pot fi caracterizaţi printr-o selectivitate mai degrabă neutrală. Aceasta se explică nu numai prin prezenţa unui număr mare de migranţi cu calificări medii (similare populaţiei din România), dar şi prin atragerea în egală măsură a migranţilor înalt calificaţi şi a celor fără calificări.
Cel de-al treilea tip de destinaţii este cel al ţărilor mediteraneene, care au atras un număr foarte mare de migranţi români în ultimii 10-15 ani: Italia, Spania şi în mai mică măsură Portugalia şi Grecia. Migranţii care au ales aceste destinaţii au preponderent calificări sub media din România (selectivitate negativă), au adesea o experienţă anterioară de migraţie în alte ţări, uneori cu perioade de muncă „la negru“, iar deciziile lor legate de migraţie (găsirea unui loc de muncă, durata de şedere, transferuri financiare, planuri de întoarcere ori de migraţie spre alte destinaţii) sunt adesea influenţate de reţele de migraţie formate în regiunile de origine din România.
Sub acest tipar simplu se ascunde desigur o mare varietate de comportamente şi situaţii specifice migraţiei recente. Este vorba mai ales de caracterul circulatoriu al migraţiilor spre ultimele două tipuri de destinaţii, cu toate implicaţiile sociale şi economice care decurg de aici (discutate în Diminescu şi Lăzăroiu, 2002). Totuşi, cele trei tipuri de selectivitate indentificate sunt suficiente pentru a ilustra efectele economice ale migraţiei. Selectivitatea poate fi explicată în multe feluri, ea fiind consistentă atât cu politicile de imigraţie, cât şi cu rolul reţelelor de migraţie către aceste destinaţii. Ceea ce este însă relevant din punct de vedere economic este raţionalitatea deciziilor migranţilor. Asta se referă la faptul că, dincolo de caracterul circulatoriu şi de toate subtilităţile observate în strategiile de migraţie, migranţii ajung în final în acele destinaţii care se potrivesc cel mai bine caracteristicilor lor profesionale: cei cu calificări superioare în destinaţii din primul tip, caracterizate printr-o inegalitate mai mare a veniturilor salariale, cei cu calificări medii, pe pieţe ale muncii mai regularizate şi egalitariste, iar cei fară calificări, în destinaţiile unde au cea mai mare căutare. La concluzia asta ajunge un studiu recent (Ambrosini et al., 2011), la ale cărui principale rezultate vom reveni în continuare. Detalii despre datele folosite, tehnicile de estimare şi presupoziţiile analizei pot fi găsite în textul original.
Despre impactul pe piaţa muncii
Numeroase studii au încercat să identifice efectul migraţiei pentru piaţa muncii în ţări de destinaţie studiind efectul unui şoc în oferta de muncă pentru salarii, pentru rata şomajului şi cea a participării. Studii echivalente pentru ţări de origine sunt cu mult mai rare. Puţinele estimări disponibile sugerează că în ţări cu rate mari ale migraţiei (cum ar fi Mexic) elasticitatea salariilor în raport cu rata migraţiei este în jur de 0,5, adică, dacă 10% din muncitorii cu o anumită calificare şi experienţă pe piaţa muncii emigrează, salariile celor rămaşi, cu aceeaşi calificare şi experienţă, cresc cu 5%. Spre deosebire de Europa de Est, în cazul migraţiei din Mexic selectivitatea este negativă, majoritatea migranţilor fiind muncitori necalificaţi care intră şi lucrează adesea ilegal în SUA. Analize similare ajung la un efect cu mult mai mic al migraţiei asupra salariilor, de pildă în cazul Poloniei, unde o rată a migraţiei de 10% a condus în medie la o creştere a salariilor cu puţin peste 2%. Pentru România, date echivalente nu sunt accesibile pentru estimări. Chiar dacă elasticitatea salariilor faţă de rata migraţiei ar fi apropiată de cea din Polonia, e discutabil dacă asta ar implica pe termen scurt un efect net pozitiv. Adică, dacă creşterea de productivitate a muncii va compensa contracţia datorată migraţiei şi pierderile de capital uman.
Efectul migraţiei asupra şomajului va rămâne în cazul României o necunoscută. Asta, în primul rând, pentru că migranţii nu sunt (făcuţi) vizibili în statistici - de regulă îngroşând rata neparticipării -, efectul asupra şomajului fiind deci unul pur cosmetic. Estimări recente sugerează că, în cazul Poloniei, după aderarea la UE, migraţia a redus rata şomajului cu numai 0,4 puncte procentuale, în condiţiile în care aceasta era aproape triplă faţă de rata (oficială) a şomajului din România.
Dacă pentru o apreciere a efectelor emigraţiei nu avem destule date, putem spune deja câte ceva despre efectele întoarcerii migranţilor. Toate datele disponibile indică faptul că experienţa muncii în străinătate are ca efect o creştere a productivităţii celor întorşi în România. Aceştia obţin în medie o primă de salarizare de peste 15% numai pentru această experienţă, datorată exclusiv calificărilor informale sau învăţării unor limbi străine pe durata muncii în străinătate, şi fără a ţine socoteală de efectul suplimentar al studiilor sau calificărilor formale obţinute în străinătate.
Migranţii întorşi în România au în schimb o participare pe piaţa muncii cu mult mai redusă chiar decât cea a nemigranţilor. Asta se explică în mare parte prin rolul sumelor transferate periodic şi al economiilor aduse în ţară la întoarcere. Ambele cresc atât probabilitatea neparticipării, cât şi pe aceea de a lucra pe cont propriu ori a deveni antreprenor. Transferurile financiare au acelaşi efect şi pentru gospodăriile spre care migranţii transferă bani: îi fac pe membrii acestor gospodării să aibă perioade îndelungate de neparticipare pe piaţa muncii.
Despre impactul pentru educaţie
Teoria economică standard studiază migraţia folosind acelaşi model ca în cazul educaţiei: acela al unei investiţii în capital uman. Deciziile legate de migraţie şi cele legate de educaţie sunt corelate sub multe aspecte. De multe ori sunt luate simultan: într-o perspectivă intertemporală, tipul de educaţie ales depinde de hotărârea de a migra sau nu în viitor. Pe de altă parte, decizia de a migra, când şi unde, va fi decisiv influenţată de studiile absolvite în ţară. Uneori, migraţia însăşi are drept scop educaţia ori obţinerea unor calificări profesionale în străinătate. Faptul că modelul migraţiei din România e în linii mari consistent cu o raţionalitate economică confirmă importanţa acestei legături şi relevanţa ei politică. Simplist spus: migranţii pleacă când şi unde calificările lor sunt mai bine apreciate şi se întorc dacă şi când le vor fi de folos pe piaţa muncii din România.
Creşterea productivităţii migranţilor după întoarcerea în România, exprimată în prima de salarizare amintită anterior, poate fi interpretată şi din perspectiva stocului de capital uman. Utilizând un aşa-numit coeficient mincerian (estimat cu diverse seturi de date), diferenţa de productivitate după întoarcere poate fi tradusă în ani de şcolarizare şi reprezintă echivalentul a doi ani în plus de educaţie faţă de studiile absolvite iniţial în ţară şi de calificările formale obţinute în străinatate. În momentul plecării, migranţii au în medie cu puţin peste un an de studii în plus faţă de cei rămaşi (în termeni de productivitate, şi nu de durată medie de şcolarizare). Cu toate astea, sunt mult mai mulţi migranţi care au plecat decât cei care s-au întors deja şi sunt activi în ţară. România pierde deci capital uman chiar dacă o parte din migraţie este doar temporară; însă o răsturnare a balanţei nu e, teoretic, imposibilă.
Migraţia nu influenţează însă numai educaţia migranţilor, ci şi deciziile celor care nu vor migra. Perspectiva migraţiei schimbă aşteptările legate de utilitatea investiţiilor private în educaţie. Mai mulţi vor fi poate tentaţi să aleagă profesiuni productive şi să studieze mai mult. Dacă în final nu toţi vor migra, nivelul general de educaţie e posibil să crească şi să genereze pe termen lung externalităţi pozitive pentru sistemul de educaţie. În plus, transferurile financiare de la migranţi pot avea un efect crucial în deciziile de şcolarizare ale copiilor acestora rămaşi în ţară. Ele pot relaxa constrângerile bugetare şi permite investiţii mai mari în educaţie. Asta e însă doar teoria. Totuşi, cu un minim efort, de pildă prin includerea unui set de întrebări referitoare la migranţi în chestionarele INS (pentru anchetele periodice sau pentru recensământ) şi permiţând desigur accesul cercetătorilor la date, s-ar putea şti mult mai multe despre situaţia de fapt.
Iluzia politicilor de migraţie
Raţionalitatea economică a deciziilor migranţilor are implicaţii directe din orice perspectivă politică. În primul rând, aşa-numitele politici de migraţie (cele care se referă explicit sau implicit la controlul fluxurilor), deşi au evident un impact asupra deciziilor migranţilor (mărind sau micşorând costurile migraţiei), nu sunt în final factorul hotărâtor nici pentru magnitudinea şi selectivitatea fluxurilor, nici pentru alegerea destinaţiilor. Oportunităţile identificate de migranţi, în special cele de pe piaţa muncii, sunt cele care vor determina alegerile acestora.
Asta înseamnă că, în al doilea rând, politici din alte domenii (cum sunt piaţa muncii şi educaţia) pot avea un impact cu mult mai mare asupra deciziilor de a migra, a duratei migraţiei şi a comportamentului după o eventuală întoarcere. Nu numai economiştii, dar şi un sociolog renumit al migraţiei precum Douglas Massey, accentuează adesea faptul că singurul mod eficient de a influenţa fluxurile de migraţie este de a schimba aşteptările migranţilor legate de posibila lor performanţă pe piaţa muncii, la destinaţie sau acasă. Adică acele politici care le vor afecta posibilităţile de a obţine venituri din muncă, precum şi distribuţia acestor venituri, adică valoarea relativă a educaţiei şi calificărilor lor pe piaţa muncii.
În al treilea rând, şi acesta pare a fi un paradox specific României actuale, problema migraţiei nu a provenit pentru România direct din consecinţele negative ale migraţiei masive a forţei de muncă, ci tocmai din presupusele ei efecte pozitive pe termen scurt. Guverne succesive au mizat pe raţionalitatea migranţilor, participând deci tacit la plecarea acestora, pentru a amâna reforme din domenii vitale (Şerbănescu, 2004) - contând pe efecte presupus pozitive ale migraţiei, cum ar fi detensionarea pieţei muncii ori finanţarea balanţei de plăţi prin transferurile de la migranţi.
Politicile de migraţie vor fi mereu subiecte sensibile şi manipulabile pentru opinia publică. Relevanţa lor e însă discutabilă (cele legate de controlul frontierelor, politicile de azil şi faţă de refugiaţi nu intră aici în discuţie) chiar şi pentru principalele ţări de destinaţie. Ţările de origine nu au decât puţine instrumente de a influenţa intenţiile migranţilor. Şi astea nu sunt legate direct de migraţie, ci întotdeauna de credibilitatea reformelor din alte domenii. Încercările statului de a îngrădi sau influenţa direct deciziile de migraţie vor avea mereu efecte adverse, iar încurajarea explicită a migraţiei, chiar şi a celei temporare, echivalează cu recunoaşterea falimentului.
În loc de epilog
„Sunt două milioane de români care lucrează în străinătate. Acolo învaţă cât trebuie să ţină o pauză de cafea. Este o nouă Românie pe care noi am constru..., la construcţia căreia noi am participat.“1
(Adrian Năstase, prim-ministru, în ziarul Bursa, iulie 2004)
„Cei care au plecat de mulţi ani din ţară, chiar dacă citesc presa şi sunt informaţi, nu au contact direct cu realitatea. Nu sunt afectaţi, direct, de reglementări, de taxe şi impozite, chiar şi de o viziune sau alta asupra viitorului - în sănătate, educaţie etc. Prin urmare, votul lor ar trebui să aibă o greutate mai mică. Se impune, în viitor, o dezbatere pe acest subiect.“
(Adrian Năstase, fost viitor preşedinte, blog personal, decembrie 2009)
„Plec de la exemplul lui 2009, când alegerea lui Băsescu a fost decisă cu voturile celor din străinătate, dar consecinţele nu le suportă aceştia, ci românii din ţară. Ceea ce nu mi se pare corect. De aceea cred că trebuie să discutăm despre principiu. În timpul revoluţiei americane, cei din colonii spuneau «no taxation without representation». Eu aş spune astăzi «no representation without taxation»... Nu poţi doar să decizi asupra administrării lui [statului], dar să nu participi cu nimic.“
(Crin Antonescu, fost candidat, Gazeta Românească, martie 2011)
Referinţe
- R. G. Anghel şi I. Horváth (ed.): Sociologia migraţiei. Teorii şi studii de caz româneşti, Polirom, 2010.
- D. Diminescu (ed.): Visibles mais peu nombreux... Les circulations migratoires roumaines, Editions de la Maison des sciences de l´homme, 2003.
- D. Diminescu, S. Lăzăroiu: Migraţia circulatorie a românilor după 1990, OIM, 2002.
- I. Şerbănescu: Migraţia şi reformele, Revista 22, 21 iulie 2004.
- W. Ambrosini, K. Mayer, G. Peri, D. Radu: The Selection of Migrants and Returnees: Evidence from Romania and Implications, National Bureau of Economic Research WP 16912, 2011.
1. Citat după G. Bădescu: Romanian Labor Migration and Citizenship. În Daniel Pop (ed.), New Patterns of Labor Migration in Central and Eastern Europe, Amm Press. 2004.
