De același autor
Crizele pot fi învinse mai uşor dacă le tratăm ca stări mai brutale de normalizare prin eliminarea orientărilor şi obişnuinţelor, tendinţelor generalizate eronate sau anormale. Nu ca pe cataclisme în faţa cărora să asistăm paralizaţi de teamă, nici ca pe spectacole de circ ce vin spre a se duce.
Este aproape imposibil să susţii unul sau altul dintre multele curente şi orientări în materie de monetarism. SUA intervin prin infuzii directe, nominal. Ca şi unele state europene. Alte guverne susţin cursul monedei naţionale prin intervenţie centrală, cum este şi cazul României. Iar alte state aşteaptă, voci tot mai stinse parcă atrăgând atenţia asupra necesităţii selecţiei naturale a companiilor, fie ele de stat ori private. Până mai deunăzi am fost, cei mai mulţi, adepţii intervenţionismului ponderat şi temporar, mai egalitarist, corectând mai mulţi indicatori.
Criza încă abia profilată, cu durată nedeterminată – sper să nu se alungească cu intrarea în alte faze previzibile, respectiv cu criza materiilor prime, a energiei şi cu cea alimentară –, dovedeşte că nu sunt viabile nici intervenţiile solide ale statului. În SUA este vorba deja de mii de miliarde de dolari, în Europa guvernele pompează cam tot atâtea sume în acest an, fără certitudinea unor rezultate pozitive sigure pentru următorii ani care să justifice eforturile.
Mă tem, totuşi, că suntem pe pragul de a face o greşeală mult mai gravă cu aceste intervenţii devenite reguli. Este un fel de denaturare a unor ciclicităţi, în fond fireşti şi autoreglatorii. O mutaţie devenită automatism, o chirurgie fără analize clinice profunde, nişte artificii în mişcarea şi interferenţele greu de corelat prin cârpeli aproape haotice, oricum, destul de arbitrare. Lumea a devenit un amalgam care fierbe şi produce scufundări într-o parte, cu propagări de efecte în părţi necontrolate, colaterale ori opuse; în varii părţi colaboratoare sau interdependente: o sensibilizare anatomică pe care orice intervenţie o poate tulbura ireversibil sau cu efecte imprevizibile.
Sunt astfel contracarate efecte normale: prin fermentaţie, ca şi prin dospire, fermenţii acţionează şi expandează, chiar deversează surplusuri, supun unor clase de temperaturi, umiditate şi tensiuni maxime, pentru ca apoi să lase timpul de creştere naturală ori de decantare. Intervenţia noastră rupe, însă, fluxurile autoreglatorii, anormalizează ceea ce totdeauna s-a aşezat de la sine, sigur în cele din urmă. Mă tem că o genune, o adevărată gaură neagră, având caracter obiectiv, înghite aceste imense eforturi nu numai neputincioase de a opri tăvălugul, dar chiar nocive, atât prin consumul resurselor vitale în gol, cât şi, prin tergiversarea agoniei, în ruperea fluxurilor fireşti autoreglatorii de care vorbeam.
Când aceste roţi dinţate uriaşe, împinse de nevăzute şi de decenii concentrate tensiuni interioare, macină şi cern tot ceea ce s-a acumulat în raza lor de acţiune, orice am interpune spre a le stopa sau deturna sensul de rotaţie este zdrobit şi ingerat imediat, fără a lăsa o formă compensatorie de energie în loc. Aproape împotriva legilor cunoscute ale fizicii.
În lumea finanţelor, ca şi în astronomie, sunt şi situaţii de anacronism în măsurarea timpului, a distanţelor, a efectelor unei acţiuni, nu mai funcţionează pe aceleaşi principii legile cauzalităţii: nu totdeauna umblând la cauze obţinem aceleaşi efecte şi nu obligatoriu în timpii calculaţi ori apreciaţi. Sunt multe aleatorii care aduc abateri încă greu de intuit şi corectat. Angrenajul complex economic planetar are atâtea aleatorii încât nici informatica nu are mijloacele necesare optimizării, evitării, prevenirii, eradicării, corecţiei etc.
Menţinerea General Motors nu depinde doar de infuzia de capital în amonte, ci şi de intensitatea şi viteza fluidului în aval. La fel, susţinerea siderurgiei în China: ea depinde de reluarea într-un tempo optim a cererii în X state, a cererii fezabile, solvabile. Şi nu oricum, ci cam în acelaşi timp! Între timp, însă, substanţele infuzate s-au consumat pe procese vitale inerente, dopamina, de mult consumată, şi-a pierdut efectul...
Cred că, până la urmă, ar fi mult mai motivat economic ca resursele din rezervele federale să fie tezaurizate în materii vitale, adică să fie alocate unor investiţii care suferă din punct de vedere al ofertei chiar şi în plină criză. De exemplu: ţările africane – în resurse energetice şi de apă, alimentaţie; cele occidentale – în energie, petrol, forme alternative la acestea, maşinism ecologic în serie industrială, dezvoltarea surselor de alimentaţie ecologică, aşa încât uzurparea ori aşezarea unor sectoare după criză să fie complinită prin lansări ample ale noilor orientări către ofertele deficitare anterioare cataclismului. În România, pe lângă infrastructura rutieră, am putea reactiva irigaţii, mecanizare autohtonă, cât mai sunt infrastructuri şi rămăşiţe ale forţei de muncă din proiectare, fabricaţie.
Am putea relua, odată reactivată agricultura, combinatele zootehnice, industriile alimentare şi ecologice, gen textile, in etc., la care Occidentul revine deja în forţă, de la înlocuirea polietilenei şi aluminiului, a pet-urilor până la calitatea hranei şi îmbrăcăminţii din produse cât mai puţin sintetizate.
