Politica si religie în Orientul Mijlociu

Elie Barnavi este profesor de istorie moderna la Universitatea din Tel Aviv. A publicat mai multe carti despre istoria religioasa a Frantei in secolul al XVI-lea, despre umanismul tarziu, precum si despre istoria contemporana a poporului evreu si a statului . Este unul dintre fondatorii Comitetului stiintific pentru organizarea Muzeului Europei, care va fi inaugurat in curand. A fost ambasadorul Israelului in Franta intre decembrie 2000 si octombrie 2002.

In data de 17 noiembrie 2005, Elie Barnavi a sustinut la Colegiul Noua Europa (NEC) din Bucuresti conferinta cu tema Politica si religie in Orientul Mijlociu, pe care o publicam mai jos.

Multumim NEC pentru amabilitatea de a ne pune la dispozitie textul conferintei si al discutiilor care au urmat.

De asemenea, ii multumim lui Florin Turcanu pentru varianta in limba romana a conferintei.

Este banala constatarea ca în Orientul Mijlociu politica întretine cu religia raporturi complexe, confuze si mai curand conflictuale. Aceasta este cel putin conceptia liberala dominanta în Occident, conform careia aceste doua entitati nu se împaca, în chip evident, deloc. Religia, detinatoare a Adevarului, este domeniul absolutului. Politica, furnizoare de adevaruri multiple, este cel al relativului. Cea dintai pretinde sa arate calea catre mantuirea vesnica, cea de a doua nu cauta decat sa calauzeasca oamenii pe caile nesigure ale lumii pamantesti. Laicitatea este tocmai refuzul de a confunda aceste doua domenii, închizandu-l pe cel dintai în sfera privata si pastrandu-l pe cel de al doilea numai în serviciul intereselor profane ale individului si ale colectivitatii.

Obisnuit de secole sa gandeasca aceste categorii ca entitati riguros distincte, apoi separate, omul occidental are tendinta sa scruteze continutul teologic al sistemelor religioase pentru a întelege de ce toate acestea nu functioneaza la fel într-o situatie data. El îl cauta pe Bin Laden în Coran, pe colonistii exaltati din Teritoriile ocupate în Biblie si, uneori, pe fundamentalistii crestini ai Bible belt-ului american în Evanghelii. Se însala însa. Textele sacre nu explica nimic, pentru simplul motiv ca spun totul. De aceea, gasesti în ele tot ce cauti. Pentru a nu da decat un exemplu, în Israel, unde Biblia este marea carte de referinta a tuturor, persoane religioase sau laici, oameni de dreapta sau de stanga, moderati sau radicali, partizanii unei paci de compromis cu palestinienii ii vor cita mai curand pe profeti, în timp ce adeptii Marelui vor cita din Cartea lui Iosua. Un pamflet catolic care circula în Franta razboaielor religioase a spus-o foarte bine: “Evanghelia este un cutit cu doua taisuri”.

Avem de a face cu o chestiune de bun-simt istoric: textele pot ramane aceleasi, lectura lor este cea care difera, deoarece totul rezida în interpretare. Islamul? Care islam? Cel al Omeiazilor sau cel al Almohazilor, cel al lui Abdallah al Iordaniei sau cel al lui Abdallah al Arabiei, cel al adeptilor sufismului sau cel al wahhabitilor? Crestinismul? Care crestinism? Cel al misticilor sau cel al inchizitorilor, cel al ucigasilor din Noaptea Sfantului Bartolomeu sau cel al lui Henric al IV-lea, cel al monseniorului Lefèvre sau cel al Papei Ioan al XXIII-lea? Iudaismul? Care iudaism? Cel al lui Itzhak Rabin sau cel al asasinului acestuia? Altfel spus, criteriul pertinent pentru întelegerea comportamentul credinciosilor unei religii este mai curand modul în care aceasta religie functioneaza ca institutie sociala si politica într-un context istoric dat, modul ei de a fi în lume, aici si acum.

Cu toate acestea, raporturile între politica si religie nu sunt aceleasi în toate sistemele religioase. In crestinism, distinctia între cele doua “împaratii” a fost facuta de la început: nu vesteste Iisus ca împaratia sa nu este din lumea aceasta, nu spune el ca trebuie dat lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu si Cezarului ce este al Cezarului? Aceasta, pentru ca adeptii noii credinte actioneaza în cadrul preexistent al Imperiului Roman, adaptandu-i-se fara a încerca sa îl elimine. Dimpotriva, Biserica, instalata la Roma, si nu la Ierusalim, se muleaza pe structura Imperiului al carei mostenitoare se doreste a fi. Cele doua sabii, cea spirituala a Papei si cea temporala a Împaratului, nu se vor contopi niciodata. Aliate, în principiu, aflate, de fapt, în conflict, ele vor ramane întotdeauna doua arme diferite, despartite cu grija. Iar atunci cand statul teritorial modern va rasari pe ruinele unui Sfant Imperiu Roman golit de substanta sa, ispita teocratica a papilor va fi tinuta în sah de acei regi cunoscuti drept “împarati în regatul lor”, adica suverani. In realitate, statul modern nu putea fi decat laic. Atunci cand Machiavelli descrie un domeniu al politicii a-tee în sensul prim al termenului, arena a unui joc al puterii unde nu conteaza decat interesele si pasiunile oamenilor, el nu face decat sa teoretizeze o situatie de fapt. Intr-un anume sens, crestinismul este laic prin definitie.

A distinge nu înseamna, însa, a separa si toate statele Crestinatatii nu au ajuns pe aceeasi cale la separarea Bisericii de Stat. In tarile protestante, unde revolutia politica - cea din Tarile de Jos în secolul al XVI-lea, cea din Anglia în secolul al XVII-lea si cea din Statele Unite un secol mai tarziu - s-a facut în numele Bibliei, aceasta separare a avut loc fara dureri. In Franta, unde Reforma a esuat si Biserica s-a dovedit ostila schimbarii, Revolutia a luat un aspect net anticlerical, ba chiar anticrestin, iar separarea a luat aspectul unei lupte. In toate cazurile însa, separarea era înscrisa în chiar logica distinctiei dintre cele doua entitati si rezultatul ei a fost acelasi peste tot, indiferent de modul în care s-a petrecut.

Situatia este foarte diferita în privinta celorlalte doua monoteisme. In cazul islamului, revelatia Profetului a precedat aparitia statului, care a fost creat imediat dupa aceea, cu taisul sabiei, în numele principiilor noii credinte. In iudaism, religie în mod traditional lipsita de stat, caracterul etnic al religiei interzice, în principiu, separarea radicala între doua domenii strans întrepatrunse, între care nimeni nu poate defini o adevarata linie despartitoare. In cazul ambelor monoteisme avem de a face cu o imposibila laicitate.

Pastrand toate acestea în minte, sa ne aplecam acum asupra raporturilor dintre politica si religie în Orientul Mijlociu de astazi. In afara de Liban, tara a unui improbabil echilibru confesional, islamul este peste tot religie de stat. Intre stat, produs de import prost asimilat de cultura locala, si religie, dominata în mare masura de o lectura politica radicala a islamului, s-a instaurat un fel de echilibru al terorii. Totul se intampla ca si cum statul, mai mult sau mai putin absolutist, ar fi încheiat cu integristii un acord tacit: pacea civila (relativa) si perpetuarea puterii, în schimbul unui drept de interventie în ceea ce tine de disciplina morala a maselor si a liberei exprimari a unui refuz plin de ura la adresa dusmanilor dinauntru (liberali, homosexuali, crestini) si din afara (evrei, americani, occidentali).

Intr-adevar, principala caracteristica a Machrek-ului (partea de rasarit a lumii musulmane, n. trad.) ca si a Maghreb-ului (regiunea islamului apusean/nord-african) o reprezinta ascensiunea integrismului. Spun bine “integrism”, si nu “fundamentalism”, caci acesta din urma îmi pare a fi expresia unei logici diferite. Fundamentalistul este acela care pretinde o întoarcere catre “fundamentele” credintei, apropiindu-se cat mai mult posibil de preceptele religiei si procedand, uneori, dar nu întotdeauna, la o lectura ad litteram a textelor sacre. Astfel, un ultraortodox evreu este un fundamentalist, dar nu în mod necesar un integrist. Integrismul este, însa, întotdeauna politic.

Integrismul - religie laica

Ce este, deci, integrismul ? Vad posibile trei definitii, care se întretaie:

1) religia devenita politica radicala; 2) invadarea domeniului politic în ansamblu de catre religie; 3) religia functionand ca ideologie totala (ceea ce o apropie de religiile seculare de substitutie, precum comunismul sau fascismul). Cauzele emergentei islamului integrist sunt peste tot aceleasi. Doua mi se par, însa, esentiale: incapacitatea, pe care am evocat-o deja, de a concepe un domeniu politic distinct, independent de Dumnezeu si incapacitatea de a înfrunta sfidarile modernitatii. Analiza motivelor acestei neîntalniri între o civilizatie odinioara glorioasa si o modernitate impusa de Occident nu ne intereseaza aici. Ele sunt, de altfel, dezbatute în continuare de catre specialisti. Daca, asa cum cred, marele secret al Occidentului crestin este laicitatea, atunci confuzia dintre spiritual si temporal, ca si supunerea acestuia din urma celui dintai reprezinta principala cauza a ramanerii în urma a Orientului musulman. Pentru a nu da decat un exemplu - dar cat de revelator -, au existat tipografii evreiesti si crestine la Istanbul înca de la sfarsitul secolului al XV-lea, însa o tipografie musulmana nu a putut fi instalata decat doua secole mai tarziu din cauza opozitiei înversunate a ulemalelor (“clerul” musulman, n. trad.). Astazi exista, bineînteles, numeroase tipografii în toate tarile islamice. Doua rapoarte consecutive ale Programului ONU pentru Dezvoltare, redactate, de altfel, de arabi, ne informeaza ca ansamblul lumii arabo-musulmane a tradus în o mie de ani mai putine carti straine decat traduce Spania într-un singur an si ca, astazi, 260 de milioane de arabi dispun de mai putine carti traduse în limba lor decat 11 milioane de greci...

Ceea ce este sigur e ca, în lupta acerba care o opune înca de la origini Occidentului crestin, lumea arabo-musulmana a pierdut de mult timp partida, distanta dintre cele doua neîncetand sa se mareasca în chip tragic. Cu toate acestea, sub influenta puterilor coloniale sau, dupa obtinerea independetei, prin libera alegere a elitelor lor, tarile islamice au încercat toate ismele venite din Occident, de la liberalism la socialism, trecand prin nationalism, local sau panarab. Au încercat tot si nimic nu a mers. Astfel se explica optiunea integrista. Rationamentul e simplu: nu numai ca imitarea servila a modelelor straine nu a slujit la nimic, dar ea a agravat mizeria si umilirea. Trebuie, deci, o revenire la singura valoare care este proprie musulmanilor si care a stat la baza splendorii vechii lor civilizatii: islamul. Sa spunem, în treacat, ca “întoarcerea” la o ordine mai veche tine întotdeauna de domeniul iluziei pure. Nu numai ca nu ne întoarcem niciodata înapoi, lumea disparuta ramanand înghitita pentru totdeauna în profunzimile unei istorii care se înnoieste în permanenta. Integrismul însusi, asa cum se înfatiseaza astazi, ca o extraordinara coexistenta a unei gandiri arhaice cu o organizare si cu mijloace high tech, este un fenomen esentialmente modern. Nimic din istoria Iranului medieval nu prefigureaza constituirea republicii ayatollahilor si nimic din islamul clasic nu explica existenta unei organizatii precum Al Qaeda.

Impotriva modernitatii

In orice caz, în contextul conflictului israelo-arab, islamul politic pare a fi singurul mijloc de a combate în mod eficace Israelul. Alungand Israelul din sudul Libanului, Hezbollahul libanez s-a laudat ca a reusit ceea ce nu reusise înca nici o armata araba: sa constranga Tsahal-ul sa dea înapoi. In acelasi timp, atentatele sinucigase practicate de Hamas si de Djihadul islamic s-au dovedit a fi o arma de o redutabila eficacitate. Insa, contrar unei idei bine înradacinate în Occident, lupta contra Israelului nu reprezinta esenta problemei. Proiectul islamist este unul global. Astfel, luand cauzele drept consecinte, ne imaginam ca presedintele Sadat a fost asasinat de ofiteri islamisti pentru ca facuse pace cu Israelul. In realitate, primul motiv invocat de seful conjuratilor a fost... interzicerea purtarii voalului în interiorul universitatii. Sadat era conducatorul necredincios al unui stat necredincios. Si, bineînteles, un astfel de stat nu putea sa nu încheie pacea cu inamicul sionist...

Acest proiect global - un razboi apocaliptic contra “evreilor si cruciatilor”, al carui obiect este de a împinge cat mai departe domeniul dar al-islam-ului (“casa islamului” - tarile unde musulmanii sunt la putere si domneste legea islamica, n. tr.) - este evident în cazul Al Qaeda. Intr-adevar, organizatia lui Ossama Bin Laden s-a constituit în siajul primului razboi din Golf cu scopul de a-i alunga pe necredinciosi de pe pamantul sfant al Arabiei. Eliberarea locurilor sfinte ale islamului nu este, însa, decat o etapa pe un drum foarte lung. In privinta recrutarii, ca si în privinta obiectivelor sale, “Baza” este o internationala. Dar chiar si miscarile în aparenta nationale, precum cele palestiniene - Hamas si Djihadul islamic - sau Hezbollah-ul libanez nu considera lupta lor contra Israelului decat ca pe un episod dintr-un proiect mult mai vast, care trebuie sa conduca spre o Palestina musulmana, pe ansamblul teritoriului dintre Mediterana si raul Iordan, inserata într-o umma (“comunitatea credinciosilor”) reconstituita.

Integrismul evreiesc - discurs local

Nici Israelul nu a scapat de integrism. Pe de o parte, integrismul evreiesc deriva si el din acelasi fenomen de respingere a modernitatii si de nostalgie pentru o lume disparuta pe care l-am observat în islam. Este, de pilda, cazul partidului Shass, un decalc “oriental” al ultraortodoxiei askenaze, care pretinde sa reprezinte iudaismul traditional sefard. Este, de asemenea, cazul unei zone extreme a taberei national-religioase asupra careia voi reveni. Acestea fiind spuse, integrismul evreiesc prezinta totusi unele caracteristici particulare. Israelul fiind una dintre societatile cele mai industrializate, prin definitie putin propice unei implantari puternice a fenomenului integrist, acesta este, necesarmente ultraminoritar. Pe de alta parte, este vorba de un “integrism într-o singura tara”, deoarece iudaismul, religie etnica, nu încearca, dupa cum am vazut, sa faca prozeliti si nu se exporta în cele patru colturi ale planetei nici sub auspiciile integrismului, nici de o alta maniera.

La originea principalei componente a integrismului israelian - miscarea Marelui Israel - sta o lectura particulara a sionismului politic. Se stie ca grosul ortodoxiei evreiesti a fost de la bun început ostila sionismului. Pentru iudaismul ortodox, exilul reprezinta o pedeapsa divina si numai vointa divina, manifestata prin aparitia lui Mesia, poate readuce poporul lui Israel pe Pamantul Fagaduintei. Or, sionismul, curent laic si emancipator inspirat de miscarea nationalitatilor europene, întelegea sa organizeze aceasta reîntalnire a poporului cu tara sa prin mijloace pamantesti, altfel spus, prin intermediul unei miscari politice de masa. In ciuda acestui fapt, atat din motive practice - situatia disperata a maselor evreiesti din Europa de Est -, cat si ideologice, o parte foarte minoritara a ortodoxiei iudaice a facut exceptie de la regula si s-a alaturat miscarii sioniste. Aceasta a fost miscarea Mizrahi, creata la sfarsitul secolului al XIX-lea si transformata, dupa crearea statului Israel, în Partidul National-Religios. Formatiune politica foarte moderata în primii treizeci de ani de existenta a statului, PNR si-a slujit cu loialitate fratele mai mare laburist, fixandu-si ca singura politica mentinerea unui caracter cat mai “evreiesc” posibil, adica, în optica sa, cat mai religios posibil, al statului Israel. Partidul National-Religios si-a schimbat natura numai dupa Razboiul de Sase Zile si socul provocat de reîntalnirea socotita miraculoasa cu orasul Ierusalim si cu Iudeea-Samaria - inima Israelului biblic. Iesita din academiile talmudice (yeshivoth) afiliate acestui partid, o noua generatie de conducatori, foarte diferita de prudentii sefi de scoala veche, s-a impus treptat. Apoi, în urma Razboiului Kippurului, si-a facut aparitia si emanatia sa extraparlamentara: Gush Emunim (Blocul Credintei), fierul de lance al colonizarii teritoriilor ocupate în timpul campaniei-fulger din iunie 1967. O noua ideologie a luat în stapanire tabara national-religioasa: un neosionism de esenta mesianica, care a rasturnat perspectiva sionismul originar. Acesta din urma întelegea sa-i reintroduca pe evrei în istorie, normalizand atat existenta lor nationala, cat si relatiile lor cu neevreii. Pentru partizanii noului integrism evreiesc, inedit în peisajul politic israelian, mai importanta era, însa, perenizarea exceptiei evreiesti, prin ancorarea acesteia în pamantul regasit. Pentru sionismul clasic, poporul evreiesc era cel care trebuia salvat. Neosionistii mesianici considerau ca trebuie salvat în primul rand Pamantul.

Desi a ramas foarte minoritara, aceasta ramura aparuta tarziu a familiei sioniste a sfarsit prin a intima ansamblul clasei politice si a dicta agenda nationala. Cum a fost posibil acest lucru ? Printr-un fenomen frecvent în istoria politica. Neo-sionismul religios s-a napustit în vidul ideologic lasat de un sionism laic ajuns la final, golit de substanta prin chiar succesul sau. Orice ideologie care si-a atins obiectivul - în acest caz, crearea statului evreiesc - începe sa se epuizeze, degenereaza într-o succesiune de sloganuri gaunoase si sfarseste prin a disparea în fata vigorii proaspete a unei ideologii înrudite si concurente totodata. Aceasta a fost si soarta sionismului.

Disparitie sau adaptare

Sa ne încumetam, în încheiere, sa aruncam o privire spre viitor. Daca suntem pesimisti, vom descoperi un peisaj foarte sumbru. Razboiul contra integrismului musulman nu este decat la început - un razboi subteran, murdar, unde dusmanul ramane ascuns, iar linia frontului invizibila. Dar, cu toate ca nu e vizibila, linia frontului este foarte reala. Exista, chiar, doua linii de front: una mondiala, planetara, si una care trece prin interiorul societatilor, atat în Orient, cat si în Occident. Acest razboi între doua conceptii despre om, despre societate, despre locul omului în societate, acest adevarat razboi al civilizatiilor va afecta din ce în ce mai mult nivelul nostru de viata, viziunea noastra despre lume, dar si libertatile de care ne bucuram. Mai mult decat atat, rezultatul nu este sigur, acest conflict putand duce la catastrofe fara precedent, a caror palida prefigurare ar putea-o reprezenta 11 septembrie.

Daca suntem mai curand optimisti, imaginea noastra despre viitor va fi mult mai linistitoare. Creasta valului integrist se afla deja în urma noastra. In Occident, “iesirea din religie” teoretizata de Marcel Gauchet continua fara întrerupere. In tarile islamice, nu numai ca statul ramane puternic, asa cum a demonstrat-o cazul Algeriei, dar, ceea ce este si mai important, experienta iraniana aduce dovada definitiva ca integrismul nu este solutia pentru relele de care sufera societatea musulmana. Pe de alta parte, modernitatea pastreaza, peste tot, o formidabila forta de atractie. In sfarsit, printre israelieni, visul Marelui Israel este epuizat, iar neosionismul mesianic la care faceam referire da, la randul sau, semne de oboseala. Reglementarea contenciosului palestinian nu va pune, cu siguranta, capat integrismului islamist. Il va lipsi, însa, de un pretext major, secandu-i o parte din bazinul de recrutare.

Sunt, bineînteles, incapabil sa aleg una dintre aceste doua variante, ambele plauzibile, ale unui viitor impenetrabil prin definitie. Se stie ca Talmudul rezerva darul profetiei, dupa caderea Templului, copiilor si nebunilor. Cred, însa, ca stiu cum trebuie combatut acest fascism al secolului al XXI-lea. Pe plan militar - fara nici o slabiciune -, dar atacand, totodata, si principalele sale cauze: mizeria, subdezvoltarea, ignoranta. Si, de asemenea, adaptand laicitatea nevoilor epocii noastre: o laicitate mai putin crispata, ferma în privinta principiilor, dar deschisa catre cunoastere.
 

• discutii •

Multiculturalismul, un pericol potential

In versiunea orala a acestei conferinte tinute la NEC, Elie Barnavi a abordat pe larg si problema multiculturalismului în societatile liberale de astazi. Aceasta tema a suscitat, de altfel, cele mai multe discutii. Am selectat cateva întrebari si raspunsurile date de conferentiar.

Credeti ca actualele evenimente din Franta demonstreaza esecul multiculturalismului?

Elie Barnavi: Ce este multiculturalismul? Ce întelegem prin acest lucru? Intelegem ca, într-o societate data, nu exista un singur model cultural. Acest lucru presupune ca o societate politica poate trai fara a avea un credo cultural comun, fara acel minimum de principii care nu se discuta. Democratia, ca regim al cuvantului, presupune transformarea dezbaterii, a controversei, în sistem, totul însa în cadrul unor principii, nu multe, care permit continuarea permanenta a dialogului. Multiculturalismul nu afirma acest lucru. El afirma ca totul este posibil si ca putem imagina o situatie în care coexista o societate laica, una musulmana, una evreiasca etc., si acestea, la randul lor, se pot fragmenta într-o multime de grupuri, bisericute, fiecare cu propriul sau sistem de valori. Asa ceva nu poate functiona. Este o iluzie absoluta. Avem dovezi în fiecare zi. Luati cazul unei tari ca Olanda, unde ideologia multiculturalista era atat de raspandita. A fost suficient un incident - asasinarea regizorului Theo van Gogh - pentru a vedea cum se prabuseste acest edificiu ideologic. Societatea olandeza este pe cale de a deveni una dintre cele mai putin tolerante din Occident. Sa nu ne înselam. Exista un prag de toleranta, dincolo de care corpul social reactioneaza. Iar daca nu vor reactiona întai democratii, se vor grabi sa o faca fascistii, în maniera lor cunoscuta.

Am avut acelasi lucru în Marea Britanie, cu atentatele din iulie. Maniera britanica de a gandi multiculturalismul a fost repusa în chestiune. Astazi gasiti în presa onorabila de stanga o dezbatere despre avantajele, dar si dezavantajele multiculturalismului. Istoria ne arata limpede ca nu poti mentine o comunitate politica, oricare ar fi ea, fara existenta unui minimum de valori asupra carora exista un consens absolut. Una dintre aceste valori este, în societatile noastre occidentale, egalitatea între barbat si femeie si vizibilitatea femeii în spatiul public. Cat timp credeti ca puteti trai într-o societate în care lucrurile stau tocmai pe dos? Vizibilitatea femeii în spatiul public tine de maniera noastra de a concepe viata în societate, de a ne misca în spatiu. Este, bineînteles, dreptul oricarei femei musulmane din Marea Britanie, de pilda, de a purta voalul în public, însa poti ajunge sa constati, într-o buna zi, ca, la periferia marilor orase britanice, tineri din generatia a doua sau a treia de musulmani britanici nu vorbesc engleza si n-au nici o sansa sa se integreze, deoarece traiesc într-un ghetou.

Francezii au crezut ca au reusit sa evite acest tip de probleme aplicand o politica de integrare, mai ales prin scoala. Cu toate acestea, mergi în cartierele defavorizate ale marilor orase franceze si gasesti copii care nu stiu frantuzeste. In ciuda discursului republican-integrator, rezultatul este acelasi ca în Marea Britanie. Trebuie o politica de integrare, dar trebuie ca mai întai sa crezi tu însuti în sistemul de valori în care îi inviti sa se integreze. Nu putem vorbi în cazul Frantei de esecul scolii republicane, pentru ca scoala republicana însasi nu mai exista cu adevarat. Realitatea este ca francezii nu mai cred atat de mult în valorile republicane. Nu stiu daca ceea ce se întampla în Franta este semnul unui esec al multiculturalismului. Ceea ce este sigur e ca o anumita ideologie a multiculturalismului este pe cale de a-si pierde credibilitatea. Cred ca acest lucru trebuie spus, trebuie sa încetam sa ne mai mintim pe noi însine, deoarece pretul pe care riscam sa-l platim este foarte ridicat.

Aici, in Romania, suntem foarte interesati de aceste lucruri. Ce putem face noi, intr-o societate multietnica, precum cea de aici?

Elie Barnavi: Problema nu este multietnicitatea. Problema este de a spune clar: iata cadrul politic în care traiti. Iata regulile jocului. Aici, ca si în Franta sau in Marea Britanie, sunt respectate anumite reguli ale jocului politic. Daca le acceptati, sunteti bineveniti, sunteti de ai nostri. Daca nu, aveti de ales între a pleca sau a va supune de nevoie. Trebuie înteles ca, din acest punct de vedere, nu poti juca la mai multe mese deodata. Asa au stat lucrurile în Franta, care a fost odinioara o formidabila masina de integrare, ca si Statele Unite, de altfel. Aceste doua tari au fost masini de sfaramat identitatile nationale cu scopul de a produce francezi, respectiv americani. Si acest lucru a mers, ceea ce nu înseamna ca oamenii nu au putut ramane evrei, musulmani etc. Erau însa convinsi cu totii ca, ajungand pe pamant francez sau american, vor deveni ei însisi francezi sau americani. Astazi lucrurile nu mai stau asa. Sunt multi care gandesc ca pot trai toata viata în Franta, respectiv în Statele Unite sau Marea Britanie, fara a fi francezi, americani respectiv britanici. Ii auzi astazi pe unii musulmani din Marea Britanie refuzand sa se considere “musulmani britanici” si spunandu-si “musulmani traitori în Marea Britanie”. Nu poti, însa, juca sah dupa regulile jocului de table. Acest lucru, însa, abia începe sa se faca auzit în Europa.

Exista, pe de alta parte, mitul multiculturalismului american, nascut din uitarea formidabilului model integrator pe care l-au oferit Statele Unite. Modelul wasp a functionat de minune si a fabricat americani integrati în sistemul democratiei americane, chiar daca acestia au radacini italiene, irlandeze, evreiesti etc. In cazul Romaniei, unde exista în primul rand o minoritate maghiara, diferentele dintre etnii nu sunt atat de importante, atata vreme cat toata lumea accepta regulile jocului democratic. Nu exista între aceste etnii o opozitie culturala care sa împiedice acest lucru.

Nu este, insa, o contradictie intre apararea valorilor liberale europene si unele limite impuse afirmarii identitatii culturale musulmane sau unele mijloace - mai ales politienesti - întrebuintate sau preconizate a fi intrebuintate contra islamistilor radicali?

Elie Barnavi: In nici o societate, oricat de liberala, nu poti sa faci orice vrei. Echilibrul între libertatea individuala si capacitatea societatii de a-si perpetua existenta este una dintre cele mai vechi probleme ale gandirii politice liberale.

Unele limitari ale libertatilor publice pot fi necesare nu doar pentru a pastra integritatea corpului politic în ansamblul sau, dar si pentru a permite indivizilor sa se dezvolte liber si armonios, inclusiv indivizilor carora trebuie sa le interzic unele lucruri. Luati legea contra purtarii voalului în scolile publice, votata în Franta. Daca nu interzici azi voalul, maine va trebui sa faci o noua concesie particularismului cultural/religios, poimaine o alta si asa mai departe. Poate ca maine trebuie sa permiti afisarea în public a burkai afgane, adevarata închisoare portativa. Poimaine trebuie sa accepti ca nu poti preda tuturor elevilor teoria evolutionista a lui Darwin pentru ca unii dintre ei îsi afirma dreptul de a fi creationisti. Apoi va trebui sa elimini, fie si partial, caracterul mixt al scolilor. Se întelege de ce legea contra voalului a beneficiat de sprijinul majoritatii femeilor musulmane din Franta, care au înteles ca exista aici o miza importanta.

Va dau un alt exemplu: de curand, un ministru austriac a încercat sa impuna candidatilor la cetatenia austriaca învatarea limbii germane. A rezultat un adevarat scandal. Dar ce este scandalos în a cere cuiva care solicita nationalitatea unei tari sa se straduiasca sa învete limba tarii respective? Au fost însa unii care au vazut în aceasta o încalcare a libertatilor publice. Este un derapaj catre absurd. Pe de alta parte, trebuie sa eviti derapajul catre absurd în directia cealalta. Este foarte usor ca, din momentul în care ai început sa fixezi unele bariere, sa începi sa le multiplici nejustificat.

O civilizatie comuna începe, spuneam, cu integrarea de catre fiecare a unui anumit numar de reguli, nu foarte numeroase, dar care sunt aceleasi pentru toti. Numai pe aceasta baza se poate purta un dialog. Imaginati-va o societate în care nu puteti vorbi cu celalalt. Nu vorbiti aceeasi limba, nu aveti acelasi cod cultural, nu mai aveti nimic în comun. In aceste conditii, la ce mai foloseste sa traim împreuna? Dar acesta este multiculturalismul. Este incapacitatea, în ultima instanta, de a avea un limbaj comun cu concetateanul tau.