De același autor
Alegerile pentru Parlamentul European s-au terminat, câmpul de bătălie abia s-a deschis pentru alegerea liderilor celor trei piloni ai UE – Comisia Europeană (CE), Legislativul european (PE) și Consiliul European –, plus liderul diplomației europene. Există tratate, există cutume, dar de această dată nimic nu e suficient de clar. Cel puțin, nu pentru a decide cine va fi viitorul președinte al CE. Sistemul Spitzenkandidat creat pentru a facilita alegerea liderului Executivului european și a obține mai multe „puncte“ în fața europenilor nu mai este de vreun folos. Marile familii politice europene și-au desemnat într-adevăr înainte de alegeri un candidat - cap de listă –, un politician care să pornească după alegeri cu prima șansă pentru a conduce Comisia. Însă, pentru a ajunge în funcție, e nevoie de înțelegerea dintre Parlament și Consiliu. De la noțiunea de „înțelegere“ lucrurile se complică deja, iar nervii s-au întins chiar de la început – atât între șefii de stat/guvern în Consiliu, cât și între PE și Consiliu și apoi între partidele politice.
Conservatorii europeni (PPE) au rămas cel mai mare grup din PE după alegeri (o victorie problematică, întrucât dețin doar 179 de mandate din cele 751), însă alegerea făcută de data asta pentru șefia CE – Manfred Weber – nu convine nimănui. Lista de reproșuri e lungă: lipsa de experiență ca lider de stat sau de guvern, lipsa de vizibilitate (în afara bulei de la Bruxelles, Weber e cvasi necunoscut europenilor), faptul că ani la rând l-a tot ferit de sancțiuni pe premierului ungar Viktor Orbán, ceea ce a contribuit la adâncirea regimului său autoritar. Așadar, deși pe hârtie avea toate șansele, Weber e persona non grata pentru liberalii și socialiștii din Consiliu. Printre șefii de stat care se opun vehement nominalizării lui este președintele Macron, care s-a aliat cu premierul spaniol pentru a-l bloca pe conservatorul german. Aici e poate una dintre cele mai importante lecții de după aceste alegeri pentru politicienii europeni – sprijinirea unui regim autocratic se plătește politic, mai devreme sau mai târziu.
Prin urmare, în situația în care conservatorii vor dori să-și salveze sistemul Spitzenkandidat, ar trebui să sprijine candidatul altui partid - unul care să fie acceptabil pentru tot Consiliul. Poate pe Margrethe Vestager (Liberali) sau poate pe Frans Timmermans (Socialiști). În compensație, PPE ar putea să obțină poziția de președinte al CE. Mai cunoscut este Timmermans, actualul vicepreședinte al Comisiei, văzut ca un campion al statului de drept, imagine creată după toate criticile dure, procedurile de infringement și chiar declanșarea articolului 7 la adresa statelor din Est. A reușit parțial, deși prea multe instrumente nu avea la îndemână. Diplomat și orator priceput, vorbitor fluent de șase limbi străine (inclusiv rusă), Timmermans are șanse considerabile să treacă de toate obstacolele. Deși din aceeași familie politică, olandezul nu s-a sfiit niciodată să admonesteze guvernul de la București pentru derapajele democratice. A avertizat PSD că face regrese importante în lupta contra corupței, a criticat legile Justiției și abuzul de ordonanțe de urgență și a amenințat că Executivul UE va iniția procedurile pe articolul 7 (suspendarea dreptului de vot). În replică, PSD a lansat celebrul clip electoral în care copiii cântă „Frunză verde de bostan/ Eu nu-l vreau pe Timmermans/ Că-i om părtinitor/ Din țara lalelelor“. Cu Timmermans la șefia CE, Polonia, Ungaria și România ar putea avea probleme și mai mari, de vreme ce se pune chestiunea reducerii fondurilor UE la noi încălcări ale statului de drept.
O a doua variantă pentru CE este renunțarea la Spitzenkandidat și selectarea unui tehnocrat – lista scurtă a numelor vehiculate îi cuprinde pe Michel Barnier (șeful negocierilor pentru Brexit), lituanianca Dalia Grybauskaite (fost președinte lituanian), comisarul pentru Concurență Margrethe Vestager și șefa Băncii Mondiale, Kristalina Georgieva (fost comisar european și ea). Dar aici intervin ambițiile naționale și e la fel de puțin probabil ca Angela Merkel să fie de acord ca principala funcție executivă din UE să fie deținută de un francez.
Dar dacă soluția care să mulțumească pe toată lumea s-ar numi Angela Merkel? Ideea a venit tot de la liderul Hexagonului, care a explicat că ar fi de acord ca Executivul european să fie condus de Angela Merkel, deoarece „Europa are nevoie de personalități puternice, de oameni cu credibilitate personală și calități pentru pozițiile importante“. Imediat după Macron, premierul luxemburghez a încercat să fie și mai convingător: „Angela Merkelar ar fi un lider de vis al Comisiei. Are o viziune globală, e un lider minunat și are o personalitate puternică“. Însă Merkel nu a fost niciodată un candidat oficial pentru funcție și a explicat de mai multe ori că nu e interesată de poziție.
A fi șef al Comisiei „nu e la fel de complicat ca fizica nucleară“, încerca premierul croat să deblocheze negocierile. Și totuși, este. În această perioadă, rolul este unul dificil, pentru că misiunea este deopotrivă de management și diplomatică. Următorul șef al Comisiei va avea de gestionat ieșirea de facto a Marii Britanii din blocul comunitar, derapajele democratice ale propriilor state membre, politicile protecționiste ale lui Trump și un legislativ european în care populiștii au crescut în forță și pot crea blocaje mari.
