Europarlamentarele, un bun prilej de a relua discuţia despre extinderea UE

Jumătate dintre europeni consideră că UE nu mai poate garanta pacea. Ar trebui, în aceste condiţii, regândită funcţionarea UE şi a instituţiilor sale înainte de alte extinderi?

Se împlinesc zece ani de la extinderea is­torică a UE, când zece state au aderat la blocul comunitar. În prezent, nimeni nu poate nega că această viziune politică a avut succes, în sensul trans­formării statelor care au ade­rat. Există experţi care consideră că toată dez­baterea privind extinderea este una depăşită. Nu. Este mai actuală ca niciodată în contextul evenimentelor din Ucraina, Moldova, dar şi din Turcia. Şi este singura al­ternativă reală pe care o au aceste state. Şi totuşi, ea nu apare pe agen­dă. Nu apare nici măcar ca subiect de dis­cuţie la europarlamentarele ce vor avea loc peste câteva săptămâni.

Extinderea a demonstrat în cazul celor ze­ce din „valul 2004“ că este factor de de­mocratizare şi de reforme. A demonstrat-o şi în cazul celor care au aderat după. Sărind peste cazul Croaţiei, acum deja mem­bră cu drepturi depline, simpla as­pi­raţie la a deveni cândva membre UE a dus la reforme importante în state din aşa-nu­mita vecinătate. A fost în primul rând ca­zul Republicii Moldova. A fost şi ca­zul Ucrai­nei - până ca regimul Ianukovici să o refuze atât de brutal. A fost şi cazul Tur­ciei lui Erdoğan, cât a avut semnale clare din partea europenilor că aderarea ţării sale este încă pe agendă. Văzând eve­ni­mentele din Ucraina şi din Turcia, după pro­testele de astă-vară, Uniunea ar fi tre­buit să se mai gândească o dată şi să rea­ducă problema extinderii în prim-plan, oda­tă cu europarlamentarele din acest an. Există aceste probleme pe agendă? Şi, mai ales, unde se mai află aspirantele la sta­tutul de stat membru al UE?

Stadiul candidaturilor

După ce a fost acceptată ca membră can­didată la Uniunea Europeană (tot în 2004), Turcia a început negocierile cu Bruxellesul un an mai târziu. Timp de trei ani, până în 2008, ţara condusă de Recep Tayyip Erdoğan a făcut reforme radicale, precum demilitarizarea instituţiilor și liberalizarea economiei. Zece ani mai târziu însă, pers­pectiva unei aderări a devenit un fel de Fa­ta Morgana. Nici Ankara, nici Bruxellesul nu par decise să mai termine un proces aflat în moarte clinică. Din cele 35 de ca­pitole ale acquis-ului, care ar trebui să pu­nă ţara în rând cu regulile şi valorile eu­ropene, doar 14 au fost deschise şi unul sin­gur (Ştiinţă şi cercetare), definitivat. Multe altele sunt blocate de Franţa, Ger­mania şi Cipru, care refuză să valideze în­chiderea capitolelor, atâta vreme cât exis­tă trupe turceşti în nordul Ciprului. În no­iembrie anul trecut, Franţa a deblocat ca­pitolul 22 - Politică regională şi coor­do­na­re a instrumentelor structurale. Un gest simbolic, după trei ani în care nu s-a întâmplat nimic. Dar statele membre sunt încă divizate în privinţa deschiderii ca­pi­tolelor 23 şi 24 (Justiţie, Libertăţi), pentru că situaţia drepturilor omului naşte în­gri­jorări tot mai mari în Europa.

Islanda este un caz aparte. Slăbită de pră­bu­şirea economiei sale după criza din 2008, Islanda şi-a demarat procesul de aderare la UE sub egida guvernului de stân­ga, în 2009. Mulţi islandezi, deza­mă­giţi de prăbuşirea coroanei, se gândeau chiar să adopte moneda europeană. Do­sa­rele avansau rapid, mai ales că Islanda face deja parte din Spaţiul Economic Eu­ropean. Reykjavik adop­tase deja 70% din di­rec­tivele europene. Însă criza euro le-a îngheţat entuziasmul. Islandezii au preferat să joace cartea globalizării şi au adoptat acorduri de li­ber schimb cu mai multe ţări, inclusiv China. Guvernul de dreapta ca­re a preluat puterea în 2013 a decis să rupă pur şi simplu negocierile cu UE, fără a organiza un referendum pe tema asta.

Cazul Bosniei e şi mai trist. La Consiliul Eu­ropean din 2003, ţara, ca şi altele din Balcani, a fost identificată ca o potenţială candidată la aderarea la UE. Dar de atunci, dosarul bate pasul pe loc. Chiar la originea acestui blocaj se află Constituţia ţării, care nu respectă drepturile mino­ri­tăţilor, mai ales a celei evreieşti şi a celei rome. După război, s-a stabilit că puterea e împărţită între bosniaci, sârbi şi croaţi. Un evreu sau un rom nu poate ajunge în funcţia supremă. În 2009, de altfel, Bosnia a fost condamnată de CEDO pentru di­s­cri­minare etnică. Bruxellesul nu reuşeşte să găsească în niciun fel un compromis cu liderii acestei ţări. Şi, deşi populaţia vrea schimbarea, Bruxellesul a fost nevoit să aplice şi o pedeapsă dură; să în­ju­mă­tă­ţeas­că banii daţi ca ajutor Bosniei.

Belgradul şi-a dat singur un termen pen­tru a deveni membru cu drepturi depline al UE: 2020. Autorităţile consideră că e un obiectiv realist, întrucât ţara s-a schim­bat. Ca dovadă, faptul că s-a semnat în 2013 acordul dintre Serbia şi Kosovo, cel care a permis de fapt Belgradului să ob­ţină statutul de candidat la UE. Acordul cu Kosovo a fost un pas necesar, dar nu suficient, pentru că subiectul extinderii nu e unul popular în statele mari ale Eu­ropei.

În ceea ce priveşte Albania, în iunie ar putea obţine statutul de ţară candidată la aderare. Comisarul pentru Extindere, Ste­fan Füle, a explicat că a muncit mult cu autorităţile de la Tirana ca să îndeplinească şi ultimele criterii. Rămâne de văzut ce se va întâmpla la Consiliul European din iunie.

Bilanţul Estic

Bilanţul Parteneriatului cu şase foşti sa­teliţi URSS e trist. Din cele şase - Ar­me­nia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Ucrai­na şi Republica Moldova - au mai rămas doar două clar înscrise şi clar doritoare de mai multă Europă: Moldova şi Georgia. Celelalte au cedat la presiunile Rusiei şi au anunţat că renunţă. Pentru reforme şi pen­tru că a ales să nu cedeze presiunilor Ru­siei, Chişinăul a fost recompensat pe 28 aprilie cu ridicarea vizelor şi, până în iu­nie, cu semnarea acordului de asociere şi de liber schimb. Abia apoi se va vedea cât de oportun e să ceară Europei statutul de ţară candidată. În acest moment însă, ade­rarea este încă o perspectivă îndepărtată.

Georgia doreşte şi ea oficial să fie stat par­tener, dar se uită în acelaşi timp cu un ochi îngrijorat la Osetia de Sud şi Abhazia, ocupate de Rusia. Ca şi în cazul Moldovei, Tbilisi speră să semneze cu Bruxellesul acor­dul de asociere până la sfârşitul anu­lui.

De departe, cel mai tragic e cazul Ucrai­nei. Sub conducerea lui Viktor Ianukovici, a refuzat în noiembrie să semneze acordul de asociere, ceea ce a declanşat protestele ample de la Kiev. Ulterior, noua putere a promis să continue pe calea europeană, dar parteneriatul avansează greu. Co­mi­sa­rul pentru Extindere spune însă că Bru­xel­lesul e pregătit să aprobe ultimele capitole şi apoi să semneze Acordul de asociere. La fel de abrupt ca Ucraina a refuzat şi Ar­menia. În acest context, organizaţii pro­europene din societatea civilă au încercat să protesteze şi să ducă mai departe dez­baterea. La marşul din 5 septembrie 2013, o parte din participanţi au fost bătuţi crunt de persoane neidentificate. Nici pâ­nă în ziua de azi, poliţia nu a reuşit să afle. În ceea ce priveşte Belarus şi Azer­baidjan, sunt clar contra unei eventuale integrări în UE. Ar vrea din acest par­teneriat doar liberalizarea vizelor.

Extinderea şi agendele interne

Entuziasmul nu este prea mare, mai ales că extinderea e un subiect destul de ne­popular printre europeni, cum au tot ară­tat-o diferitele studii Eurostat. Totuşi, ex­tinderea este unul dintre marile dosare ca­re aşteaptă Europa după alegerile de la sfâr­şitul lui mai. Poziţiile faţă de ve­ci­nă­tate riscă să inflameze şi dezbaterile des­pre imigraţie, gestiune comună a azilului ori chiar funcţionare a spaţiului Schengen. Subiectele vor fi cel mai probabil pe agen­da Consiliului European din iunie. Până atunci, politicieni precum liderul UKIP, Ni­gel Farage, folosesc subiectul ca să-şi atin­gă propriile scopuri: încearcă, de exem­plu, să-i convingă pe britanici că „ex­tin­derea, de pildă cea spre România, a fost o greşeală pentru că a creat o poartă pentru crima organizată“.

Deşi subiectul se află şi în câteva mari pu­blicaţii europene, spaţiile alocate sunt mo­deste. Să luăm cazul Franţei. Din Li­béra­tion aflăm, de pildă, prin intermediul unui sondaj publicat pe 5 mai, că 64% dintre francezi ar prefera ca, pe viitor, UE să se restrângă la cele şase state fon­da­toare, că 21% ar dori să rămână aşa cum e şi că numai 7% şi-ar dori extinderea ei. În timp ce Le Monde chiar încearcă să ducă o dezbatere serioasă şi are o secţiune re­zervată europarlamentarelor, la fel şi Li­bération, în alte ziare precum Le Figaro, articolele sunt sporadice, nu există o sec­ţiune dedicată.

Mai mult, e destul de clar că Europa şi dez­baterile ce ţin de ea nu prea fac au­dienţă: marile televiziuni generaliste din Franţa au ales să nu retransmită dez­ba­terea de pe 15 mai dintre candidaţii la şe­fia Comisiei Europene, Guy Verhofstadt, Martin Schulz, Ska Keller şi Jean-Claude Junc­ker. În ceea ce priveşte prezenţa su­biectului în dezbaterile partidelor şi ce se reflectă în presa franceză, extinderea se rezumă în general la Turcia şi dacă ar tre­bui continuate negocierile cu Ankara. Trei partide, printre care Ecologiştii, Frontul de Stânga şi Socialiştii (chiar dacă partidul de guvernare subliniază că ţara trebuie să respecte normele democratice şi că e o perspectivă pe termen lung), sunt pentru, alte trei contra negocierilor cu Turcia. E vorba atât de UMP, cât mai ales de ex­trema dreaptă, Frontul Naţional al lui Ma­rine Le Pen, care respinge complet ideea in­trării Turciei şi foloseşte subiectul pen­tru a ataca alte partide. De pildă, UMP (de dreapta, la guvernare până acum doi ani) pentru că sub preşedinţia lui Nicolas Sar­kozy a continuat negocierile cu Turcia. Or, din perspectiva FN, „UE nu are sens decât ca un club al ţărilor europene, adică al celor care fac parte din aceeaşi civilizaţie“. UMP dezminte acuzaţiile şi susţine că doreşte ca UE să se oprească la cei 28 de membri actuali. Ceea ce exclude orice altă aderare.

În fine, sondajele publicate de Le Parisien pe 6 mai arată că tocmai partidele care se opun extinderii - Frontul Naţional (22%) şi UMP (21%) - sunt pe primele două lo­curi în preferinţe, urmate de socialişti (17%).

Perspectiva nu e una optimistă, aşadar. Iar Franţa nu este nici pe departe un caz izolat la acest capitol. Sunt destul de mul­te state europene unde partidele po­pu­liste, ostile actualei politici europene (Un­garia, Olanda, Belgia sau Finlanda), au vânt din pupa.

Jumătate dintre europeni consideră că UE nu mai poate garanta pacea. Ar trebui, în aceste condiţii, regândită funcţionarea UE şi a instituţiilor sale înainte de alte ex­tin­deri? Cum faci proiectul european atractiv pentru alte state şi cum calmezi temerile unei bune părţi a europenilor faţă de alte extinderi? Ar trebui să existe o „Europă diferenţiată“, un nucleu dur şi diferite ni­veluri de integrare, aşa cum voia pre­şe­dintele francez? Dezbaterea rămâne des­chisă, iar europarlamentarele ar fi un bun prilej pentru a o continua. //