De același autor
„Kellon yaani kellon“ („Toți înseamnă toți”) – este sloganul folosit de libanezi încă din primele zile de protest. Intifada (mișcarea de rezistență) libaneză împotriva propriei clase politice a intrat deja în cea de-a doua lună și nu există niciun semn că se va stinge. La opt ani după începutul Primăverilor Arabe, cauzele care au dus la protestele masive și schimbările de regim din mai multe state de pe buza de nord a Africii sunt tot acolo. Corupția, tensiunile interreligioase, nerespectarea drepturilor omului și disprețul cu care liderii își tratează cetățenii antrenează acum un nou sezon al Primăverii Arabe – atât în Liban, cât și în Irak.
Scânteia care a declanșat protestele din Țara Cedrilor a fost decizia guvernului de a impune o taxă pe convorbirile de pe Whatsapp, folosite de libanezi ca să nu mai plătească sume astronomice companiilor de telefonie. A fost ultima picătură, în contextul unei sărăcii și al unei corupții generalizate. Sute de mii de tineri au ieșit în stradă și au cerut retragerea taxei. Apoi, au cerut demisia guvernului. Apoi, schimbarea întregii clase politice și chiar a sistemului politic. Taxa a fost retrasă, cabinetul lui Saad Hariri și-a dat demisia, însă ceilalți politicieni (cei mai mulți dintre ei, foști lideri sau membri ai milițiilor din vremea războiului civil) nici nu vor să audă de schimbarea sistemului.
Politicienii le-au promis celor aflați în stradă un alt guvern și câteva reforme – privatizarea companiilor de stat și acordarea echitabilă de terenuri pe coastă. Propunerile au fost primite cu scepticism și considerate prea puțin și prea târziu. Dincolo de protestele sit-in și demonstrațiile din fața instituțiilor, se organizează marșuri și picnicuri în porturile de agrement și grădinile unor hoteluri construite pe terenuri proprietate publică. Asta pentru că există 1.000 de resorturi ilegale construite pe coastă și cele mai multe aparțin unor politicieni. Liderii politici au propriile școli, universități, spitale și pot cumpăra voturile prin asistența oferită populației. În schimb, compania națională de electricitate, deși a primit ajutoare de stat în valoare de miliarde de dolari, tot nu reușește să asigure curent electric pentru populație 24 de ore pe zi.
În primele săptămâni de protest, marile orașe au fost sub asediu, cu străzi blocate de manifestanți, circulația între orașe întreruptă, bănci închise săptămâni la rând de teama retragerilor masive de capital, școli baricadate. Armata a intervenit (în câteva rânduri cu forța) ca să deblocheze străzile. Protestele au continuat și continuă încă pașnic. Între timp însă, pe măsură ce politicienii se ceartă între ei, criza politică și cea economică din Liban se agravează. Agențiile de rating au scăzut nota de țară până la nivelul junk, spitalele încep să rămână fără medicamente, iar benzina a devenit o raritate la pompe. Creditorii internaționali refuză să trimită ajutorul financiar promis până ce situația politică nu se va clarifica. E un joc al nervilor, iar protestatarii sunt deciși să nu fie ei primii care clipesc.
Un sistem politic anacronic
Vechea ordine nu reușește să mai rezolve actualele probleme ale țării, spun manifestanții, și – pentru prima dată în istoria Libanului – tensiunile sociale chiar nu mai au legătură cu religia. De altfel, cea mai importantă solicitare a protestului este cea privind formarea unui guvern de tehnocrați care să nu depindă de proporția sectară rămasă neschimbată de decenii.
În anii ‘90, ca să prevină un nou război civil, milițiile libaneze și marile puteri din regiune au ajuns la un acord complicat care ținea cont de ponderea în populație a fiecărei confesiuni. De aici a rezultat unul dintre cele mai complicate sisteme politice. Prin Constituție, președintele țării trebuie să fie creștin maronit, premierul – sunnit și șeful Parlamentului – șiit. Sistemul s-a perpetuat, iar în prezent singurul mod în care cineva poate participa la politica libaneză e înrolarea în aceste partide care sunt organizate în funcție de religie și de apartenența la vreuna dintre fostele miliții, iar pozițiile de putere sunt deținute de aceleași familii, de generații întregi. Structura sectară a politicii libaneze, nepotismul, corupția și metodele de intimidare folosite sunt considerate vinovate de paralizia politică și economică a țării.
Dar fostele miliții din perioada 1975-1990, transformate între timp în partide politice, nu sunt dispuse să cedeze puterea fără luptă. „Imposibil”, le-a transmis președintele țării, Michel Aoun, manifestanților. O echipă de tehnocrați nu ar fi capabilă să stabilească politicile țării, așa că aceia care nu sunt de acord pot părăsi țara, a lăsat de înțeles președintele într-un interviu televizat. Nu a făcut decât să întărâte strada, de vreme ce el însuși este parte a vechii gărzi vizate de proteste (Aoun a fost în anii ‘80 șef al armatei și apoi premier. Deși a fost printre cei mai vehemenți critici ai nepotismului, Aoun și-a numit ginerele ministru de externe și lider al partidului).
Marele perdant : Hezbollah
Însă cel care ar avea cel mai mult de pierdut este Hezbollah, singurul actor non-statal care are permisiunea de a avea o armată și e considerat de UE și SUA drept organizație teroristă, dar a ajuns să fie a doua forță politică în Liban. Gruparea simte că pierde teren – atât politic (dacă va ieși de la guvernare), cât și financiar – în condițiile în care ajutorul generos pe care îl primea de la Teheran s-a redus considerabil din pricina sancțiunilor americane la adresa Iranului. Așa că opune o rezistență feroce la ideea de guvern tehnocrat. Situația este cu atât mai complicată cu cât, în ultimele decenii, Libanul a fost prins în toate mișcările de amploare din regiune – de la conflictul israeliano-palestinian, la Războiul Rece, naționalismul arab, interesele conflictuale ale Iranului și Arabiei Saudite (Iranul controlează încă mișcarea Hezbollah, iar premierul libanez este prin cutumă un aliat al casei regale saudite). A trecut prin conflicte cu Israelul, Siria și Egiptul. Este motivul pentru care protestatarii cer și ca Iranul să nu se mai amestece în afacerile interne ale Libanului.
Societatea libaneză a început totuși să se schimbe cu pași mărunți încă de acum trei ani. După protestele din 2016 față de gunoaiele din marile orașe, au apărut cu ajutorul rețelelor sociale tot felul de grupuri și grupuscule – de la asociația You Stink (Tul’it Rihetkun) la organizații de apărare a drepturilor femeilor. Sunt primii muguri ai unei politici post-sectare. Tot pe rețelele de socializare apar și chemările la proteste, dar și știrile “alternative” - o schimbare binevenită pentru libanezi, în condițiile în care presa mainstream e deținută tot de elita politică. Noile formațiuni civice au avut câteva victorii precum blocarea unor proiecte de construcție pe terenuri publice sau a unor lucrări pe bani publici nejustificate. La parlamentarele din 2018, pentru prima dată, au candidat o mulțime de partide mici și de independenți. Au câștigat doar o mână de locuri, dar suficient cât să alimenteze dorința de schimbare. Nu se știe cât va dura acest spirit revoluționar și dacă va aduce schimbările pe cât de repede își doresc manifestanții, dar primul pas a fost făcut.
