De același autor
Nisipurile mişcătoare ale Orientului Mijlociu au început să alunece rapid în 2017. Toate semnele arată că 2018 va fi unul şi mai haotic, al unei rivalităţi şi mai sângeroase între Iran şi Arabia Saudită, care va remodela puternic regiunea. Aşa cum arată în prezent şi cum va arăta şi mai clar în perioada imediat următoare, tabla de şah a Orientului Mijlociu e plină de conflicte în care cele două puteri se luptă prin interpuşi, pe teritoriul altor state, şi creează alianţe puternice chiar dincolo de regiune. Înfruntarea dintre cele două puteri ale regiunii (una şiită, alta sunnită) datează de câteva decenii, însă tensiunile au devenit evidente după „primăverile arabe“ din 2011 şi sunt toate şansele să escaladeze în viitorul imediat. Doi factori contribuie la modificarea echilibrului de forţe şi aşa fragil: schimbarea de gardă din Arabia Saudită şi victoria lui Donald Trump în SUA.
Odată cu preluarea puterii de către noul moştenitor al regatului saudit, Mohammad bin Salman (ce are atribuţii de premier şi ministru al Apărării), Arabia Saudită a adoptat o poziţie mult mai agresivă faţă de principalul său rival regional, căruia a încercat să-i contracareze influenţa cu orice preţ. După 2011, atât Arabia Saudită, cât şi Iranul au profitat de vidul politic şi de securitate creat şi au intrat într-o competiţie acerbă pentru a atrage în sfera lor de influenţă statele proaspăt trecute prin revolte. Au sprijinit diverşi actori statali şi nonstatali (miliţii, grupări radicale) pe care îi considerau dispuşi să le servească interesele. Fiecare dintre cele două a ales în fiecare caz să sprijine una dintre părţi – prin adoptarea de poziţii radicale, prin acordarea de sprijin financiar, militar, politic, chiar prin intervenţie armată directă. Semne ale competiţiei din ce în ce mai dure saudito-iraniene se văd peste tot: războiul civil din Siria, conflictul din Yemen, violenţele sectare din Irak, intervenţia condusă de saudiţi pentru a zdrobi protestele din Bahrain, execuţia clericului şiit Nimr al-Nimr (şi, ulterior, închiderea ambasadei saudite din Teheran), embargoul impus Qatarului şi, cel mai recent, evenimentele din Liban. În cele mai multe dintre cazuri, rivalitatea celor doi coloşi nu a fost scânteia iniţială, ci gazul de pe foc, cel care a întreţinut conflictul.
Noul prinţ al coroanei saudit e ambiţios, avid de putere (folosind ca pretext o vastă acţiune anticorupţie, şi-a eliminat rivalii interni şi a acaparat puterea pas cu pas. Încearcă să câştige şi populaţia de partea lui prin promisiuni de reformă economică şi socială – a prezentat un plan gigantic, pe mai mulţi ani, de reformare a ţării, în aşa fel încât veniturile ţării sale să nu mai depindă de petrol, „Viziunea 2030“) şi dornic să se afirme pe scena internaţională. Regele octogenar i-a dat mână liberă atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, însă lipsa de experienţă şi de viziune pe termen lung la acest capitol a creat deocamdată mai mult probleme decât rezultate.
Cel mai recent eșec geopolitic este cel din Liban. În ultimii ani, Arabia Saudită s-a implicat puternic în politica din Liban, însă, recent, Riadul a mers mult mai departe şi s-a comportat ca şi când ţara ar fi un dominion. Sub impresia că guvernul libanez nu face destul pentru a limita influenţa iraniană, noul prinţ al coroanei saudite a orchestrat criza declanşată de demisia premierului libanez Saad Hariri. Cum a decurs exact acest episod s-a aflat recent dintr-o anchetă a New York Times. Saad Hariri a fost convocat la Riad pentru o „discuţie amicală“ cu bin Salman. Ulterior, i s-a înmânat o demisie scrisă în avans prin care acesta acuza Iranul de plecarea sa. A fost ţinut ostatic până când saudiţii s-au asigurat că exact asta va face. Planul saudit era menit să diminueze influenţa Iranului prin slăbirea grupării libaneze Hezbollah: să scoată organizaţia din joc în cazul conflictelor din Yemen şi Siria, eventual chiar prin declanşarea unei crize regionale (atragerea Israelului într-un nou conflict cu Hezbollah). Detaliile sunt picante: înainte de întâlnirea cu prinţul, lui Hariri i s-a confiscat telefonul şi toate celelalte obiecte personale, deşi fusese invitat oficial să petreacă o zi în deşert cu prinţul. La scurt timp, bin Salman l-a convocat şi pe preşedintele palestinian Mahmud Abbas, în încercarea de a modela şi politica palestiniană şi de a-l convinge pe Abbas să cultive o rezistenţă violentă contra Hezbollah în taberele de refugiaţi palestinieni de pe teritoriul libanez. După reacţii internaţionale dure, saudiţii i-au permis lui Hariri să se întoarcă în Liban, unde acesta şi-a retras demisia. Saad Hariri are legături strânse cu Arabia Saudită (s-a născut în această ţară, şi-a construit averea prin afacerile de acolo, în plus este sunnit). Însă prinţul bin Salman şi-a jucat prost cartea libaneză: mişcarea neinspirată nu doar că nu a clintit Hezbollahul, dar a costat Riadul din punct de vedere diplomatic şi al imaginii, a unificat tot Libanul, inclusiv pe cei cu simpatii saudite, contra Arabiei Saudite – libanezii au perceput acţiunile saudite ca pe o umilire. Ancheta NYT a confirmat, în plus, cum îşi tratează noul om forte de la Riad nu doar rivalii, ci şi aliaţii. A confirmat, de asemenea, temerile că politica externă a Arabiei Saudite va deveni tot mai agresivă pe măsură ce bin Salman îşi exercită puterile dobândite pe plan intern şi extern.
Un alt eşec al noii diplomaţii agresive saudite a fost ideea izolării Qatarului sub acuzaţia de „finanţare a terorismului“ . Blocada nu a făcut altceva decât să aducă regatul mai aproape de Iran şi să fractureze Consiliul Cooperării din Golf. Adică un nou posibil punct de destabilizare regională, întrucât Qatarul are pe teritoriul său cea mai mare bază americană din regiune şi, în plus, măsura era oricum nefuncţională: în noiembrie, Turcia şi Iran au semnat o înţelegere pentru măsuri comune care să faciliteze tranzitul şi să ocolească blocada saudită.
În teatrele de conflict, lipsa de experienţă a noului om forte de la Riad şi intenţia de a produce daune cu orice preţ Iranului sunt încă şi mai vizibile. Din poziţia de ministru al Apărării, el a escaladat rolul Arabiei Saudite în conflictul din Yemen. De trei ani, saudiţii duc o campanie de lovituri aeriene şi blocadă pe mare, ambele menite să îi constrângă pe rebelii Houthi (sprijiniţi de Iran) să renunţe la putere. Au reuşit doar să creeze o criză umanitară fără precedent, în care 7 milioane de oameni mor de foame, copiii fiind primele victime.
Dincolo de lipsa de experienţă a prinţului, ambiţiile regionale ale Arabiei Saudite sunt limitate de armata sa, o forţă uriaşă, dar ineficientă. Faptul că este supradimensiontă creează mari probleme de organizare, iar arsenalul pe care îl cumpără cu petrodolari, deşi de înaltă calitate, e gândit pentru un război convenţional, nu pentru operaţiuni expediţionare asimetrice, precum cea din Yemen. Forţele terestre saudite sunt puţine (câteva unităţi ale forţelor speciale care asistă miliţiile locale şi grupările tribale care luptă contra forţelor Houthi), pentru că nu sunt suficient pregătite pentru acest tip de conflict. În schimb, rebelii Houthi sunt echipaţi cu arme iraniene performante şi ajutaţi pe teren de forţele de elită redutabile ale Iranului – Gardienii Revoluţiei. Pe acest teren, Arabia Saudită nu e deocamdată un adversar de talia Iranului, care are experienţă în genul acesta de conflicte.
Discrepanţa militară dintre cele două puteri e vizibilă şi în alte state din regiune. Hezbollah (sprijinit în toate felurile de Iran) e mai bine înarmat şi organizat decât armata libaneză. Grupările paramilitare din Irak creează şi ele probleme de proporţii autorităţilor legale. Hamas (forţă care controlează Fâşia Gaza şi e în veşnic conflict cu Israelul) e, de asemenea, sprijinit public şi înarmat de Iran. Realitatea de pe teren este că Teheranul şi-a construit o reţea foarte puternică de miliţii prietene în regiune şi că poate să folosească oricând structura în avantajul său, pentru apărare şi atac.
Iar mâna lungă a ayatollahului acţionează peste tot în Orientul Mijlociu. Teheranul a văzut ocazia de a schimba ordinea regională în avantajul său şi în Bahrain (unde majoritatea şiită a protestat faţă de familia regală, care e sunnită). De asemenea, a făcut tot ce i-a stat în putinţă să sprijine în Siria regimul Bashar al-Assad, nu doar pentru că îi este aliat apropiat, dar şi pentru că alawiţii lui Assad permit existenţa liniilor de aprovizionare dinspre Iran spre gruparea Hezbollah din Liban. Iar după şapte ani de conflict care a lăsat ţara în ruine, toată lumea, inclusiv Occidentul, pare să se fi împăcat cu ideea că regimul Assad va rămâne pe poziţii.
În tot acest uriaş joc de şah regional, există un risc pentru Iran: să investească prea mult din resursele economice şi aşa secătuite de ani grei de embargou şi să intre în colaps economic. Riscul a devenit palpabil odată cu protestele de zilele trecute, când populaţia a ieşit în stradă nemulţumită de scăderea nivelului de trai şi a acuzat intervenţiile externe de sărăcirea ţării. (În Mashhad, s-a scandat „Nu Gaza, nu Liban, viaţa mea pentru Iran“.)
Statele Unite, deşi nu deţin un rol primar în această înfruntare, nu fac decât să acutizeze tensiunile existente. Una dintre primele ținte ale Administraţiei Trump a fost acordul nuclear cu Iranul, acord care este totuşi esenţial pentru regiune şi o pârghie de control asupra Teheranului. Un Iran cu arme nucleare ar antrena consecinţe greu de imaginat, chiar şi dincolo de zona Orientului Mijlociu. Timpul e scurt: dacă, până la jumătate de ianuarie, SUA decid reimpunerea sancţiunilor, se va produce retragerea de facto a Americii din acordul nuclear, ceea ce va da noi argumente radicalilor de la Teheran.
În plus, Administraţia Trump a dat un cec în alb şi chiar a încurajat noua politică saudită în regiune: la două săptămâni după vizita lui Donald Trump de la Riad din mai, Arabia Saudită instituia blocada împotriva Qatarului; la o zi distanţă după vizita lui Jared Kushner (ginerele lui Trump, cu care prinţul a legat o prietenie personală), regatul saudit a forţat demisia premierului libanez. În ambele cazuri, Trump şi-a declarat pe Twitter susţinerea faţă de acţiunile saudite. Tot în luna mai, Arabia Saudită a semnat cu SUA cel mai mare contract de armament din istorie: 110 de miliarde de dolari. Or, având mână liberă din partea Washingtonului, politica saudită ar putea deveni şi mai necugetată, şi mai violentă şi ar putea aduce regiunea la punctul de fierbere în 2018. În cele din urmă, cel mai grav rezultat al politicilor expansioniste saudite şi iraniene este că în regiune se agravează condiţiile care au permis apariţia grupărilor teroriste precum ISIS: lideri autoritari, vacuumuri de putere, tensiuni sectare, inegalitate şi disperare economică.