De același autor
Democraţie, cultură, capital, credinţă, bunăstare, toate acestea-şi dau mâna într-un spaţiu care, oare de ce?!, continuă să evoce atrocitatea frustă a comunismului. Pesemne că sunt vreun nevralgic, aşa cum unii sunt nostalgici, incurabili. În Parlamentul acesta au călcat (strâmb?!) oameni politici de prim rang, iar la MNAC (o Kunsthalle de pomină, de coada căreia atârnă tinicheaua învechită a numelui de Muzeu) şi-au suflecat talentul artişti de renume mondial.
E clar că asocierea locului cu comunismul şi asocierea instituţiilor actuale cu spălarea imaginii acestuia este doar o fixaţie a câtorva. Nimic mai grăitor decât salba de expoziţii cu care s-a intrat în 2011, mi-am spus, înainte de a le vedea. Ce poate fi mai departe de comunism şi oroare decât expoziţiile Real Time, Golden Flat&co., Interstellar Static, sau Anturaju şi alte întâmplări? Au ele titluri ruseşti? Nu, au titluri vago-saxone sau poante neaoşe ca nume.
Intrând însă în MNAC, sentimentul că reglarea conturilor cu comunismul e o investigaţie sub spectrul NUP, o lucrativă reabilitare mascată-n condamnare, este izbitor.
De la intrare deja se aude vuietul de cascadă ipo-critică al expoziţiei Călin Dan, Anturaju şi alte întâmplări, o masă implozivă de nimicuri umflate pompos, cu vorba. Imensul zid frontal, vertical al MNAC, vopsit integral în negru, poartă, cu majuscule albe, voit impresionante, inscripţia apodictic denunţătoare, dar familiară şi impersonală totodată, PALATUL ĂSTA, urmată de un mic text evaziv, croit însă pseudo-confesiv („Un sălaş urât de zei...“ etc.). Megalomania de persistentă amintire a acestei prime luări în posesie a spaţiului (mai precis, luare în posesie de către spaţiu) este augmentată în sala a doua de instalaţia apoplectică de la care vine şi numele expoziţiei, o horă a unirii din 43 (patruzeci şi trei!) de televizoare pe care se defăşoară-n cerc fragmente din interviurile luate de către Călin Dan deţinuţilor dintr-un penitenciar de maximă securitate. Pe rând, televizoarele se fac şi ele negre, lăsând să se citească previzibile fraze-cheie din discursurile ucigaşilor, tâlharilor şi violatorilor: „Nu i-am făcut nimic“, „Se mai enervează omul“, „Condamnat pe nedreptate“. Adevăruri simple ale unor oameni năpăstuiţi de sistem, rareori capabili să facă vreo legătură între faptele şi starea lor. Interfaţa sistemului este însă Călin Dan, operatorul neutru al unei arte implicate social (pe banii guvernului olandez, după cum se menţionează pe etichete). Paradoxul artei implicate social, însă pur instrumental, nu deranjează deloc la noi, nu doar de pe vremea Centrului Soros pentru Artă Contemporană, când artistul de acum, pe atunci curator-director, finanţa creatorii dăruiţi cauzelor politically correct, ci încă de pe vremea comunismului, când arta oficială era, declarativ, întru totul implicată social. Ea susţinea cauza „proletariatului“ şi releva problemele acestuia în urma unor descinderi ale artiştilor în „câmpul muncii“. Pe banii partidului şi cu ideologia partidului.
O excursie în câmpul muncii (munca cu pumnul, cu parul etc. e muncă şi ea, chiar una grea, căci nu toate infracţiunile sunt delapidări lejere) a făcut şi Călin Dan, care a imprimat, neutru, interviurile cu fruntaşii în asfixie mecanică la fel cum ar fi făcut cu cei în prelucrare prin aşchiere.
Modelul acesta de artist-tehnician, de specialist rece al hibelor sociale ar fi neproblematic doar dacă cercetarea sa nu ar presupune ca efect tocmai afectarea publicului (căci altfel de ce să faci artă socială, doar pentru portofoliu?!). Dar afectarea publicului are ca mediu dăruirea, implicarea artistului. Atunci când aceasta lipseşte, cum se întâmplă în cazul de faţă, din arta socială nu mai rămâne decât un pretext pentru etalarea unui futil spectacol „de autor“, un mercenariat duplicitar al unui asistent (social) asistat, care se prevalează de implicarea în societate pentru a propulsa butaforii egotiste, megalomane. De la ideologia CSAC la artistul Călin Dan, după atâta amar de timp, se poate spune că nu există nicio evoluţie – motorul acţiunii este aceeaşi convingere că exersarea temelor din manuale, că executarea lor ca expert este echivalentă cu „Arta“. Dincolo de cinismul acestei scolastici se vede însă o problemă cronică a artei implicate social, incapacitatea ei de inserţie în spaţiul comunitar real, irelevanţa ei generată de un fel de culpă intimă. Artistul se implică social, aici chiar pe tema infracţionalităţii, pentru că resimte vinovăţia statutului de artist, se simte delincvent întrucât se sustrage schimburilor sociale efective, se pune la adăpostul acelora simbolice, în care calificarea, expertiza şi produsul ţin - normal - de domeniul imaginarului şi fictivului, nu au un corespondent cuantificabil în plan real. Pentru a ataşa ceva concret fictivului, artistul face pe tehnicianul, intervine în social cu sculele şi atributele exterioare ale profesionistului: intervievează, înregistrează, montează. Devine, aparent, un calificat, un inginer. Se reabilitează şi îşi depăşeşte condiţia: nu mai este artist, ci specialist. Iese din mitul cultural şi devine amploaiat social. Pare că se face mai mic, însă se pretinde, iată, necesar, un element de nădejde al societăţii, nu un evazionist ca toţi „artiştii“. Dar, deşi turnul de fildeş pare astfel preş, el tot de fildeş este, tot piedestal egolatru se arată, atunci când întreg eşafodajul se dovedeşte o mizanscenă a ambiţiei autoritare de a arăta „Opera“: aceea mare ca dimensiuni şi scumpă ca mijloace.
Nevenind însă din evazionismul profund legat de lume al artistului veritabil, opera socială are spiritul îngust demonstrativ şi umorul gregar al gazetei de perete. „Opera“ lui Călin Dan se râde. Ea îl dezvăluie pe artist cu cruzime: instalaţiile sale nu au compoziţie ori simţ arhitectural, ci livresc, cu o estetică vetustă, de anii 80, proporţiile îi demască reflexele mentale comuniste şi lipsa de intuiţie artistică, bancurile-i sadice ţin loc de conceptualism, iar răceala cinică de profesionalism, în timp ce impactul social moare în statica monotonă a relaţiei voyeuriste cu „subiecţii“, adevăraţii furnizori de conţinut, cu poantele, bâlbele, aberaţiile şi iluminările lor macabre, ca în toate emisiunile de fapte diverse televizate care, se ştie, şi ele se pretind a fi doar informaţie, nu divertisment pervers mascat în moralizare.
Arta implicată social de acum cade exact acolo unde cădea arta implicată social a comunismului: în autism. Ea se face că relevă problemele societăţii, iar publicul se face că o crede, dar n-o vede, căci e prea ghiftuit cu probleme reale pentru a mai participa şi la un joc secund cu aceeaşi miză. Iar arta devine un balet propagandistic, efemerinde pentru unii, blatus vocis pentru alţii. //
// CĂLIN DAN, Anturaju şi alte întâmplări, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, 25 noiembrie 2010 - 31 ianuarie 2011
