Nici macar Montaigne?

 Pornind de la articolul sau Dosarul Eliade pe marginea cartii lui Florin Turcanu din revista 22 (nr. 834) si de la replica mea Eliade: cumva Montaigne? din Idei in dialog (aprilie 2006), Catalin Avramescu descrie, tot acolo, O tragedie culturala. Titlul nu e - sper - nici voit alarmist, nici intamplator. Dar are un ce de escalada, fata de prima interventie. Una peste alta, el crede ca "orice tentativa de situare in afara cadrelor democratiei liberale de inspiratie anglo-saxona a dus la o tragedie istorica. Si la una culturala. Adica acolo unde suntem noi astazi". Vrut larg, acest "noi astazi" ma indeamna sa revin. Nu pentru ca as vedea situatia atat de suveran si apodictic, ci pentru ca la "tragedie culturala", crede Avramescu, s-a ajuns din pricina lui Eliade si a generatiei lui. Avem de-a face, asadar, cu o repasionalizare decisa a discutiilor in jurul (operei) lui Eliade, sub parametri mai degraba excentrici. Citindu-l, ai senzatia ca se recurge la orice stratagema pentru a-l implica pe Eliade in probleme care nu sunt ale lui, combinata cu excluderea mai tuturor problemelor lui (unele mari). Pentru o nuanta intr-un dialog actual putem face loc macar cat Rosa Parks acum atatea decenii. Cu atat mai mult cu cat criticile sale transante depasesc cateva bune zeci de numere din intreaga colectie a revistei 22, din care s-ar putea colationa lejer un raspuns satisfacator la toate chestiunile strict culturale. La toate celelalte neajunsuri, nedumeriri si impromptu-uri se poate parca bibliografic.

Ne rotim cumva in gol?

 As continua sa cred ca inocenta lui Catalin Avramescu e mai complexa, dar si pentru ca, alaturi de ea, cunoasterea si expertiza sunt, de fapt, foarte insuficiente. Dezacordul in care ne aflam stiu ca a animat suficiente reactii ca sa invite la alte clarificari. Nu doar dezacordul. Voi spicui ce mi s-a parut mai curios (si "voi alege exemplele aproape la intamplare"). Nu sunt nici eu un fan al lui N. Ionescu, dar n-am comentat nici o monografie despre, nici un articol intitulat Dosarul Nae. Dar: de ce suntem in criza grava de subiecte comentand atat de aluvionar, totusi, acelasi si acelasi Eliade? Pentru ca e fie un "erou" preluat in dezacord rapsodic, intr-o poveste pentru imberbi & senili, fie nimica toata. Toti isi inmoaie penele in acest teribil turnesol si seamana atunci, romaneste, cu specialistii in fotbal, in politica, in alte cateva lucruri. Sunt obligat sa-l asigur pe colegul Avramescu ca se pot furniza exemple (nu citate din monografia lui Turcanu) cu mult mai muscatoare decat a gasit el. Nu intentia e ultimul dintre ingredientele cu care scrie, intre altele eschivand replica mea din ID. Dar asta e prea putin interesant. Cartea lui Turcanu este buna si pentru ca ofera la fel de multe exemple pentru articularea elogiului, nu doar a penalizarii postume. Adica preia ceva din complexitatea ambigua a ansamblului operei si vietii. Exista atata generozitate lipsita de garda in aceasta opera incat oricine poate selecta aproape orice. Prizonierul istoriei e mai degraba opusa selectiei, culturii in care "iata", ciclotimic, face ravagii. Dar amanuntul dezolant plasat vindicativ si elogiul bont care tapeteaza cultural dubioasa stima de sine sunt la fel de incomplete si, cu termenul mediu deja scurs, dezastruoase. O "tragedie culturala" - cum ar spune el. Si cum, chiar daca mai putin taios, am scris-o si eu.

 Stim cu totii, poate, care e diferenta dintre un profesor si un ganditor. De altminteri, pe ea mizasem si eu. Dupa ce, scurt, "admira truda", Avramescu adauga: "dar un ganditor, Eliade nu a fost". E amuzant cum se pot imperechea criticile: fiind doar profesor, are si vina ca "se eschiveaza de la serviciul militar". Desi toata viata avea sa sustina contrariul: s-a intors din India pentru serviciul militar (chestiunea e mult mai complicata). Si ca India aceea din 1928-1931 reclama nu bibliografii profesorale, ci a gandi pe documente si fapte filosofice si religioase noi (precum Bacon in vremea lui). Adica exigenta oricarui profesorat bun. Sper ca nu-mi fac iluzii si ca avem solutii pentru a deszapezi dinamul "truda vs. teorii noi", ca ale, spune el, lui Rene Girard. Nu pot intra in amanunte, dar Girard, dincolo de faptul ca a contractat o recunostinta considerabila fata de un autor care l-a facut posibil, n-ar fi sustinut absolut niciodata astfel de afirmatii, ba chiar a divortat concludent de cei care, in Franta, i-au aplicat o critica similara.

"Cum sa imi explic ca un expert in samanism" (care apoi e doar autorul "unui eseu despre nomazii siberieni") "devine un guru cultural?" Cu exemple americane: Allan Watts si, ca etos, beatnicii, Kerouac si Woodstock-ul detin raspunsuri. Asanand esoterismele trendy, LSD-ul si toba - ele transpar. Oricum, nu la noi s-a intamplat asta, ci in acea America unde puritanii au si fost concurati de contra-curente predispuse la cocktail. Dar ce legatura de fond mai are asta cu Eliade nu pot sa pricep, cand stiu bine ca Samanismul e atat de sus in topul cartilor cumparate si necitite la noi.

 Trecerea la catolicism a lui Eliade, pe care o acuza el, apare, culmea, tocmai in scrisoarea despre bumbacul Indiilor coloniale cu care redeschideam si eu discutia. Dar, daca nu ma insel, acolo doar. Caci Eliade vroia sa treaca nu doar la catolicism, ci si sa emigreze - pe culmile altor disperari, tot la 22 de ani - in America. Rau e ca Eliade a trecut, pana la urma, si la valori anglo-saxone, si la catolicism. Facea asta pe manseta editiei din 1958 de la Sheed & Ward, unde Patterns in Comparative Religions era atribuita unui "ganditor catolic" care "a studiat in Anglia, (...) Spania, (...) Grecia" (vezi si pagina nenumerotata dupa p. 484 a reeditarii din New American Library, 1963). Lui i se si intervenea in text. Anume, acolo unde "religii" devenea, ierarhic, "religie", unde samanismul poate ocupa orice - dar de la locul doi foarte in jos. Depinde, in fond, numai de pozitia acordata puritanismului. Asa, Avramescu il crede pe Eliade un profesor respectabil si atat. Times Literary Supplement dimpotriva: "learned but undidactic (...) for it throws a searching and humbling light on our modern fragmented existence". Mi se pare ireprosabil ca un calificativ londonez e mai agreabil decat al sau. Dar cum judecata de gust a proliferat in orice peisaj preinstitutional, as reconsidera oricand, in orice parteneriat, ce ar fi aici ameliorabil. Cred ca efortul acesta are un anumit sens, acelasi, fie pentru multii ganditori de la noi, fie pentru absenta profesorilor de profil.

 Alt exemplu. Cand contest ca Eliade ar fi fost la Bucuresti "un marunt aspirant pe scena culturala" si-l compar cu concurentul Posescu, coleg de generatie, mi se replica: "Sa nu exageram. Acelea erau vremuri in care publicau un Iorga, un Blaga, un Arghezi sau un Vianu". Dar de ce am minimaliza? Comentam ceea ce citisem: un aspirant cu un altul. Oare Iorga si ceilalti nu erau putin altceva? Dincolo de faptul ca oricine stie asta (pana la a mi se concede si mie), cel mai tanar dintre cei patru i-a si propus lui Eliade sa scrie impreuna o carte despre simbol. Si nu i se poate totusi reprosa nici lui Florin Turcanu ca nu a studiat in detaliu aceasta intalnire - pe fondul unei si dinafara oricarei tragedii.

 Inca un exemplu. Despre metafizici originale & Freud, Bergson, Russell trebuie chestionati altii, precum Noica, Bagdasar, Posescu si chiar si Cioran. Nu sunt deloc lamurit daca acestia din urma i-au considerat vreodata pe primii culturalmente contemporani, cu care sa angajeze un dialog (mai putin, desigur, partial cu Bergson). Dar a-i combina intr-o fraza pe Eliade si Wittgenstein, autori de tratate logico-filosofice si istorico-religioase, produce confuzii. Ei nu fac parte din aceeasi generatie. Ba chiar ilustreaza un contratimp geocultural marcant. Doar conflagratia i-a plasat in proximitate, cateva luni si desigur nu providential. Chiar si asa, amandoi au comentat un autor influent in epoca, fara de care ar fi fost imposibil sa-si continue meditatia sau cercetarea: Frazer. Oricine cunoaste mizele intelectuale din comentariul lui Wittgenstein la Golden Bough are la indemana instrumente unice pentru a vedea cum Wittgenstein (m. 1951) ar fi putut profita meditand nu asupra unui autor deja datat, ci asupra Tratatului de istorie a religiilor (1949). Asta, cel putin, i s-a reprosat lui Wittgenstein. Dar amandoi au lipsit de la intalnirea sugerata. Reprosul facut lui Wittgenstein e, fireste, la fel de fals. Mi se parea de la sine inteles ca, daca vrem sa studiem Wittgenstein si Eliade, ar trebui sa-i parcurgem la fel de sistematic.

Al cui Montaigne?

"Mi se spune ca fara «istoria religiilor» nu poate fi articulata o istorie ideilor? Si ce legatura are asta cu Eliade?", se intreaba Avramescu. Una foarte precisa, as adauga. Chiar istoria ideilor pe care o practica el (fara ghilimele, poate), si tocmai cu istoria religiilor practicata de Eliade. Un exemplu convingator. Ce credeau, demult si recent, cei doi despre Montaigne si "primitivi"? In Filozoful crud (Humanitas, 2003, pp. 67-68 si 10), Avramescu scrie ca "Montaigne este unul dintre primii autori care avanseaza o critica a cruzimii pedepselor. (...) Salbaticii, scrie el, care prajesc si mananca corpurile celor morti, provoaca o indignare mai mica decat cei care ii chinuie si ii persecuta pe cei vii. (...) Nu toti sunt insa pregatiti sa vada in salbatic un termen favorabil de comparatie. (...) Povestea «canibalului» este una care lumineaza originile statului modern si hotarele civilizatiei moderne si le cantareste dreptul lor de a fi". Redeschidem si Oceanografie (1934): "V-ati inchipui ca Montaigne a fost cel dintai apologist al «primitivilor»? In Essais (III, 5) vorbeste cu mult entuziasm de naivitatea, curatenia si omenia indienilor americani. (...) Multa lume banuia ca simplitatea si «natura» - ilustrate de apologia «primitivilor» - sunt notiuni care tin de secolul al XVIII-lea. (...) Acorda acestor «naivi» o morala civica pe care Renasterea o popularizase. (...) Montaigne era socotit ca cel dintai dintre clasicii veacului nou. Iar daca el se leaga - asa cum trebuie sa fie legat - de secolul al XVIII-lea, istoria gandirii europene capata alt aspect" (sublinierile imi apartin). Avem aici prima referinta la aceleasi argumente din Montaigne (daca nu ma insel) in cartile autorilor de care ma ocup (Introducerea la cea din 2003 nu mentioneaza decat exemple din sec. XVIII). Partial, ele se suprapun. In rest, sunt perfect afine, asa cum sunt si cu paginile lui Alice Voinescu din Montaigne - omul si opera (1936). Avramescu il mentioneaza elogios si pe Bacon, cu un citat prin a carui lunga descendenta se si legitimeaza demersul sau: "prin calatorii in tinuturi indepartate, care au devenit frecvente in zilele noastre, multe lucruri au fost dezvaluite si descoperite, care ar putea sa aduca o lumina noua in filozofie" (p. 23). Eu unul nu mai inteleg nimic din autorul care stie sa-l citeasca pe Bacon ca sa-si construiasca un subiect, dar singurului autor roman care a si sustinut, mai planetar decat Bacon in vremea lui, acelasi argument - acestuia ii contesta, au passage, cunoasterea limbii engleze, riturile agrare la traci, moralitatea. Sunt si multe alte pagini unde confruntarea pozitiilor s-ar putea face cu spor. Nu numai ca sunt si comod accesibile, dar au in plus si index.

 In abundenta de geniu din Essais si tocmai la capitolul despre canibali (I, 31), Montaigne scria in treacat: "J’ay peur que nous avons les yeux plus grands que le ventre, et plus de curiosite que nous n’avons de capacite". Ca nu avem atata capacitate pe cat suntem de curiosi... e tocmai argumentul lui Andrei Cornea intr-un articol despre Eliade din acelasi numar al revistei 22. Dar in ceea ce scrie despre Eliade, Catalin Avramescu e, simplu spus, lipsit de curiozitate cand se stie, totusi, nepregatit. De aici si pana la toate schimbarile de subiect, pana la tragedii culturale si altele asemenea, e o cale nu atat lunga, cat gresita.

 Cred - pesemne la fel de mult ca si el - ca nu studiem istoria religiilor pentru ca au existat istorici ai religiilor de origine romana. Ar fi un provincialism la fel de marcat - tragic, comic sau pur si simplu fad. Cu marota profesoratului trudnic si steril impotriva tuturor argumentelor mele, Yoga devine o "carte descriptiva", prelungind astfel reprosul fata de biografia discutata. Si mare parte din opera lui Max Weber, de pilda, si Divina commedia sunt descriptive. La ce bun sa vorbim despre cartile pe care nu le stapanim? Sa vorbim fie pozitiv, fie negativ. Realist insa: admiratia ametita pentru un gigantic "guru cultural" si anatemizarea strasnica a unui pitic care, desigur, nu se compara cu noi - nu sunt decat speciile unei singure erori de adecvare. Erori inmiite si inrudite ne-au adus, azi, la o tragedie? Nu as vrea sa ma pronunt, insa vad ca a devenit o solutie nelinistitor de sacaitoare in a nu mai lua intregul in serios. Intre altele, ca si cum nici monografia cu pricina nu a aparut.

Dupa macro-recomandarile sale in caz de avarie culturala persistenta si generalizata (unele perfect acute, se intelege), dupa alte exemple care arata ca, in cazul lui Eliade, colegul meu "nu e in chestie" (desi ar avea de profitat el insusi), ar fi firesc sa urmeze alte recomandari. Nu le cred neaparat implicite. Dar, fie si pentru cazul izolat, nu mi se pare defel tragic sa ma abtin.