Curentul popular

Gelu Trandafir
Colac de salvare popular pentru PNTCD

Dupa ani de dezinteres fata de politica romaneasca, Partidul Popular European simte nevoia unui partener puternic la Bucuresti, odata cu clarificarea perspectivelor aderarii Romaniei la UE. Momentul aderarii se apropie, din septembrie Romania va trimite in Legislativul european 35 de parlamentari cu statut de observator. Si incepand cu 1 ianuarie 2007 (daca nu va fi activata clauza de salvgardare) cei 35 de parlamentari romani vor avea drept de vot. Confruntat cu esecurile repetate ale PNTCD, Partidul Popular European ia in calcul admiterea in randurile sale a Partidului Democrat (PPE i-a pregatit lui Emil Boc o cerere de aderare gata de a fi completata dupa conventia PD de sambata, 25 iunie), a formatiunii lui Dan Voiculescu (rebotezata Partid Conservator dupa studiile magnatului la Londra) si chiar a aripii Ciontu (desprinsa din PRM). Pentru PPE, toate aceste formatiuni prezinta avantajul de a fi parlamentare si de a trimite reprezentanti in Parlamentul European.
Popularii europeni au sondat recent terenul politicii romanesti, in cadrul reuniunii biroului grupului PPE desfasurata la Bucuresti. Dupa discutii cu reprezentantii formatiunilor romanesti, liderul grupului PPE, europarlamentarul german Hans-Gert Poettering, facea cateva “recomandari” partidelor care vor sa adere la PPE: “Va fi important ca aceste noi partide sa colaboreze cu cei care sunt deja prietenii nostri, UDMR si PNTCD. Aceste patru partide (n.r. PPCD, UDMR, PD si PC) trebuie sa contribuie si la configurarea democratica a Romaniei pe baza unor obiective comune, iar consecinta logica ar fi sa intre pe liste comune in alegerile care au loc”.
In timpul reuniunii de la Bucuresti, jurnalistii romani, dar si unii parlamentari europeni ai PPE au exprimat dubii cu privire la atasamentul unor politicieni precum Corneliu Ciontu sau Dan Voiculescu la doctrina populara. Hans-Gert Poettering (care urmeaza sa fie presedintele Parlamentului European incepand cu 2007) a raspuns acestor indoieli afirmand ca, in analizarea candidaturilor, vor fi studiate programul politic al formatiunii si persoanele care o reprezinta. “Ii vom intreba apoi pe domnii Ciuhandu si Béla (n.r. PPCD si UDMR sunt deja partide asociate la PPE), iar opinia lor va fi importanta pentru ca nu vrem ca in interiorul formatiunii noastre sa se produca o diluare a valorilor.” Aceste “sfaturi” date de Hans-Gert Poettering la Bucuresti - liste comune, colaborarea noilor veniti cu membrii care sunt deja asociati - pot fi un colac de salvare pentru PPCD (PNTCD), in masura in care partidul isi va juca inteligent cartea pe care o are, aceea de a fi inclus in procesul de validare a candidaturii Partidului Democrat si a celorlalte formatiuni ce doresc sa adere la PPE. Gheorghe Ciuhandu poate facilita sau poate opune rezistenta fara a putea impiedica insa aderarea unei formatiuni de importanta Partidului Democrat la PPE. Partidul Popular European doreste sa ia o decizie in ce priveste admiterea de noi membri in august, cu o luna inainte ca observatorii romani sa-si inceapa activitatea in Parlamentul European.

Opinia sociologului Mircea Kivu, director IMAS

Fara indoiala, perspectiva aderarii la Uniunea Europeana face tentanta, pentru o serie de actori politici, afilierea la cel mai important grup parlamentar de aici - cel popular. Aceasta motivatie “euro-politica” este, se vede, suficient de puternica incat sa fi creat o nemaiintalnita efervescenta in schimbarea denominatiilor partidelor romanesti. Este, poate, momentul sa ne intrebam care ar fi impactul aparitiei unui astfel de partid pe piata electorala romaneasca.
La sfarsitul lunii martie 2005, CURS a dat publicitatii un sondaj conform caruia 22% din electoratul roman ar fi inclinat sa voteze un partid popular romanesc unic, afiliat Partidului Popular European. Cifra in sine este putin relevanta, fiind vorba despre optiunea pentru o entitate virtuala. Pe baza informatiilor publicate, am calculat care este ponderea celor care declarau ca ar vota acest partid ipotetic, raportata la electoratele din acel moment ale partidelor existente:
Alianta D.A. - 23%
PSD - 29%
PRM (la data sondajului, PPRM) - 32%
PPCD - 72%
UDMR - 22%
PUR (actualul Partid Conservator) - 24%
Nehotarati - 17%

Cifrele de mai sus releva cateva lucruri:
- Singurul partid al carui electorat pare a fi net favorabil unui partid popular unic este PPCD, dar acest bazin are dimensiuni foarte reduse;
- Celelalte electorate (inclusiv cel al PSD) sunt in egala masura putin atrase de un asemenea partid - diferentele procentuale sunt nesemnificative, date fiind volumele reduse ale subesantioanelor;
- Electoratul “indecis” este cel mai putin atras de un asemenea partid.
Asadar, ideea de “partid popular” nu pare deosebit de atractiva pentru electoratul roman. In plus, ea sufera de o funciara lipsa de determinare (am zice horetita, in sensul folosit de Noica - Sase maladii ale spiritului contemporan). Probabil ca o parte din explicatia acestei “raceli” se datoreaza termenului “popular”. Deocamdata, pentru publicul larg, viitorul partid ramane un construct abstract, caruia nu i se cunoaste decat numele. In lipsa unei conotatii bine definite, acest termen genereaza deocamdata doar asocieri nefericite cu sintagme precum “republica populara” sau “populism”.
Pe de alta parte, trebuie sa avem in vedere ca, dintre atributele unui partid, in Romania, ideologia asumata este dintre cele care conteaza cel mai putin in decizia de vot. Ceea ce inseamna ca posibilul partid creat ar putea avea mai mult sau mai putin succes electoral, in functie de capitalul de incredere de care s-ar bucura gruparea politica sau grupul de personalitati care si-ar asuma rolul de conducator (si purtator de imagine).

Emil Boc, presedintele PD
Optiunea populara - un pas logic inainte

Acum cateva luni v-ati intalnit cu lideri importanti ai Internationalei Socialiste aflati in vizita la Bucuresti. V-ati declarat atunci ferm optiunea social-democrata. Peste cateva saptamani v-ati schimbat optiunea, militand pentru o platforma populara in PD. Ce v-a determinat sa schimbati social-democratia pe populari?
Din start as vrea sa mentionez faptul ca eu sunt inca presedinte interimar al PD. Am fost obligat, potrivit statutului PD, sa reprezint partidul la toate nivelele, in calitatea de presedinte pe care o am. In momentul in care s-a declansat competitia pentru functia de presedinte in PD m-am considerat absolvit de orice alta obligatie de a reprezenta partidul in cadrul vechii formule si mi-am exprimat clar, precis si fara echivoc pozitia mea cu privire la ceea ce ar insemna sa fie PD pe scena romaneasca: un partid situat pe centru, bazat pe optiunea populara si care sa adere la PPE. In concluzie, nu mi-am schimbat optiunea. Nu am facut altceva decat sa indeplinesc functia de presedinte al PD.
Cum se impaca optiunea populara, care va fi cel mai probabil imbratisata de PD, cu optiunea electoratului reflectata intr-un recent sondaj de opinie, care doreste ca PD sa ramana social-democrat (38%, fata de doar 26% pentru populari)?
Se impaca foarte bine, cel putin din perspectiva raporturilor pe care noi le avem in teritoriu. Din perspectiva relatiilor cu electoratul si cu simpatizantii, in acest moment va putem spune ca, dupa un tur pe care l-am avut in aproape jumatate din judetele tarii, exista acceptul a 95% dintre organizatiile PD. Sunt convins ca, dupa ce se va finaliza demersul nostru de a explica peste tot in tara ceea ce noi facem, nu vor mai exista reticente in sondajele de opinie cu privire la orientarea PD.
Probabil ca ati facut acest viraj ca sa aderati la PPE. Nu este o decizie oportunista?
Nu este nici intr-un caz vorba de o decizie oportunista. Optiunea pentru Partidul Popular, pentru doctrina populara reprezinta pentru PD un pas logic inainte, o continuare fireasca a actiunilor pe care le-am intreprins pana in momentul de fata. Si cand spun asta, ma refer la faptul ca in 25 iunie nu vom face altceva decat sa punem in acord actiunea noastra politica din ultimii ani cu orientarea doctrinara si ideologica a PD. Incet, dar sigur, constient sau nu, PD s-a deplasat de mult spre centrul scenei politice romanesti, unde ne aflam in momentul de fata, si in acest context singura optiune o reprezinta doctrina populara si aderarea la PPE. Deci acuzatia de oportunism nu se verifica daca cineva cu buna-credinta priveste modul in care s-a raportat PD la politica romaneasca. Si asta incepand chiar cu ’96, in cadrul guvernarii pe care am avut-o atunci, dar si in perioada din opozitie, de cand am format Alianta PNL-PD, cand practic ne-am afirmat ca un partid situat pe centrul scenei politice romanesti. Astazi noi nu facem altceva decat sa legalizam de drept o situatie de fapt.
Care vor fi relatiile cu PPCD, partid care este membru cu drepturi depline in PPE?
Noi asteptam deocamdata ca PD sa ia decizia in 25 iunie cu privire la orientarea doctrinara, dupa care noua conducere legitima a PD va aborda posibilitatea discutiilor cu alte formatiuni politice compatibile din punct de vedere ideologic si doctrinar.
PD este interesat de proiectul unei fuziuni cu PNL, care sa duca la formarea unui mare pol popular in Romania?
Proiectul Aliantei PNL-PD s-a dovedit a fi unul de succes din perspectiva alegerilor si a actului de guvernare. Fuziunea cu PNL nu constituie astazi o prioritate pentru noi. Prioritatile sunt legate in acest moment de realizarea unui bun act de guvernare, de indeplinirea promisiunilor facute in campania electorala, pentru ca, sa nu uitam, Traian Basescu a facut promisiuni pe care suntem obligati moral si politic sa le respectam. Daca, in acest moment, Traian Basescu se afla in varful optiunilor electoratului este pentru ca-si onoreaza promisiunile pe care le-a facut. Acest lucru trebuie sa-l facem si noi, ca Alianta, pentru a ne mentine in preferintele electoratului. In concluzie, acest proiect ramane o oportunitate si o posibilitate de evolutie politica pentru ambele formatiuni. Dupa alegerea noilor structuri legitime de conducere si dupa efectuarea unor analize suplimentare de natura sociologica si politologica, vom putea lua decizii in consecinta. (R.B)

Sabina Fati
Valeriu Stoica, strategul fuziunii imposibile

Artizanul aducerii sub umbrela PNL a tuturor fractiunilor liberale a fost Valeriu Stoica, care a preluat modelul PDSR de inglobare a grupusculelor declarate social-democrate, pentru a deveni singurul exponent al acestui curent. Viziunea integratoare a fostului lider liberal nu s-a oprit aici, iar in 2000 a propus o fuziune cu Alianta pentru Romania (ApR), partid format din fosti lideri ai PDSR, care s-au desprins din acest partid in 1997 acuzand conservatorismul conducerii acestei formatiuni. ApR, condus de Teodor Melescanu (fost ministru de Externe in guvernarea PDSR din 1992-1996), nu era un partid liberal, dar se revendica din “A treia cale”, declarandu-se social-liberal. In 2000, cand au inceput negocierile de comasare a celor doua partide, Valeriu Stoica proiecta o infrangere a PDSR-ului de atunci, facand o aritmetica a procentelor stranse in sondaje de cele doua partide. In spatele acestei aritmetici, liderul liberal nu socotea si pierderile la nivelul electoratului dur, care vedea aceasta fuziune drept o mezalianta facuta cu fostii apropiati ai lui Ion Iliescu si Adrian Nastase. Absorbtia ApR a avut loc dupa alegerile din 2000, cand partidul lui Teodor Melescanu a ratat intrarea in Parlament, desi la alegerile locale avusese un scor bun.
Avantul lui Valeriu Stoica de a aduna in PNL cat mai multe grupari care se revendicau drept liberale a dus in 2000 la includerea in PNL a asa-numitei “Initiative social-liberale”, fostul grup “Un viitor pentru Romania”, condus de Vasile Secares, un sociolog militar, specializat in probleme de securitate, provenit din echipa de conferentiari ai Academiei “Stefan Gheorghiu” a PCR, care pregatea activistii de partid ai regimului comunist. Comasarea in PNL a tehnicienilor si expertilor care formau linia a doua a fostei nomenklaturi a creat rumoare si nemultumire in randul liberalilor din Senatul PNL, care l-au acuzat pe Valeriu Stoica de deviationism.
Jocurile si aranjamentele facute de Valeriu Stoica inainte de alegerile generale din 2000, inclusiv prin retragerea PNL din Conventia Democratica, s-au dovedit eficiente pentru partidul sau. Numirea lui Theodor Stolojan drept candidat al liberalilor pentru Cotroceni s-a inscris in aceeasi logica a lui Valeriu Stoica de a atrage alaturi de electoratul liberal si alegatori de stanga. Rezultatele alegerilor prezidentiale din 2004 au aratat ca teoria liderului liberal nu a avut raspunsul dorit in practica, iar Theodor Stolojan (fost premier inainte de alegerile din 1992, dupa rasturnarea violenta a guvernului Roman) nu a reusit sa adune in anul 2000 mai multe voturi decat Radu Campeanu in 1990, desi a avut la dispozitie o echipa profesionista si suficiente fonduri de campanie. 1.321.420 de voturi a strans Stolojan in 2000, fata de 1.529.188, cate a avut Campeanu in 1990.
Performanta modesta a lui Stolojan, in campania din 2000, nu l-a convins pe Valeriu Stoica sa abandoneze pe viitor aceasta varianta, dimpotriva, Theodor Stolojan a primit la Congresul din 2001 functia de presedinte al Consiliului National al PNL. La acelasi congres, Valeriu Stoica a fost ales presedinte al PNL, castigand pe seama disputei “istorice” dintre gruparile Patriciu si Tariceanu. Un an mai tarziu insa, Valeriu Stoica pierde controlul in partid si este nevoit sa-i cedeze fotoliul de sef al PNL lui Theodor Stolojan, in speranta ca acesta poate pune punct razboiului fratricid iscat de interese personale si orgolii.
Solutia Stolojan a fost una de compromis pe termen scurt pentru liderii liberali, care aveau in spate peste zece ani de rupturi si certuri si care nu gasisera in acest rastimp o personalitate reprezentativa pentru PNL. Iesirea din scena a lui Mircea Ionescu Quintus, despre care Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii gasise dovezi ca a colaborat cu Securitatea, a lasat partidul fara arbitru. Valeriu Stoica isi putea face jocurile sub tutela batranului liberal, fara teama subrezirii partidului. In absenta unei persoane cu autoritate (Quintus avea cel putin autoritatea varstei), PNL cade insa usor prada luptelor intestine. Constructia liberala realizata cu atata greutate nu era inca destul de solida. Theodor Stolojan a reusit sa se impuna, fiindca venea din afara si nu putea fi facut partas nici unei grupari, dar odata cu retragerea lui in plina campanie electorala (septembrie 2004), PNL se afla intr-o situatie precara. Alianta cu PD, pusa in opera tot de Valeriu Stoica (septembrie 2003), a echilibrat intr-un fel Partidul National Liberal, care s-a sprijinit in campania electorala din 2004 pe liderul PD, Traian Basescu - o varianta care s-a dovedit mai buna decat cea cu Theodor Stolojan, candidat la prezidentiale.
Alianta celor doua partide era, pentru Valeriu Stoica, retras din politica activa a PNL in 2002, doar “o etapa intermediara in procesul de unificare a celor doua partide”. Proiectul de unificare a fost lansat de Stoica in iulie 2004, intr-un moment nepotrivit pentru ambele partide, inainte de alegerile generale. Planul prevede iesirea PD din Internationala Socialista, abandonarea de catre PNL a celei Liberale si contopirea partidelor intr-unul de centru-dreapta, care sa se afilieze la Partidul Popular European: “unificarea asigura, chiar si in caz de pierdere a alegerilor, o baza politica solida pe care se poate construi alternativa politica in ciclul electoral urmator”. Valeriu Stoica incerca sa argumenteze, cu patru luni inainte de scrutinul general, ca acest proiect ar trebui pus in practica pana la alegeri: “ar putea fi realizat si postelectoral, dar ar fi mult mai greu (...) Intre vointa politica de unificare si procesul tehnic poate fi o diferenta de un an sau doi. Dar aceasta vointa politica poate fi decisa la un congres in numai o ora”. Initiativa a fost respinsa atunci atat de liderii PNL, cat si de cei ai PD. Riscul fuziunii in campania electorala ar fi fost, pe de o parte, ca ambele partide ale Aliantei sa piarda procente serioase din electoratul traditional, iar pe de alta parte, sa mute dezbaterea anti-PSD pe neintelegerile inevitabile care ar fi aparut pentru ocuparea functiilor de conducere atat la nivel central, cat mai ales la cel local.
Retragerea lui Theodor Stolojan din fruntea PNL si lasarea interimatului Partidului National Liberal in mainile lui Calin Popescu Tariceanu oferea alegatorilor liberali argumente in plus pentru a se mobiliza, fiindca Tariceanu reprezinta nucleul dur al liberalilor. Unificarea PNL cu PD era pasul logic urmator pentru liberali, intrucat ar fi dus la structurarea scenei politice autohtone, ar fi oferit PNL-ului posibilitatea de a deveni lider al noii formatiuni, ar fi reglat problemele “istorice” ale liberalilor, oferind in acelasi timp un raspuns confortabil electoratului, prin imbinarea neoliberalismului cu social-democratia.
De altfel, in interiorul miscarii liberale au existat mereu tentatii social-democrate sustinute de oportunismul liderilor PNL, in chiar prima perioada a anilor ‘90, cand reformistii liberali pareau sa aiba relatii mai mult decat cordiale cu echipa lui Petre Roman. Mai complicata s-a dovedit insa relatia “politica” a liderului liberal Stoica cu liderul social-democrat Adrian Nastase. Imediat dupa ce acesta a ajuns prim-ministru, Valeriu Stoica s-a grabit sa semneze, la inceputul anului 2001, un protocol cu partidul de guvernamant, PSD, fara a avea nimic de castigat pentru PNL. Aducerea lui Theodor Stolojan a fost tot o formula de a impaca electoratul reformat si volatil al PSD cu cel liberal. Alianta PNL-PD, creata pentru alegerile din 2004, a avut in prima instanta acelasi rol, dincolo de comasarea voturilor in tabara opozitiei democrate. Alegerea lui Calin Popescu Tariceanu in functia de presedinte al PNL ar fi putut, in aceeasi ecuatie, sa faciliteze fuziunea celor doua partide daca premierul si-ar fi asumat aceasta strategie. Figura sa de liberal pur sange in tandem cu Traian Basescu ar fi acomodat repede electoratul celor doua partide, indreptandu-l spre curentul popular.
Dupa ce a ajuns presedinte plin al PNL, Calin Popescu Tariceanu a respins sugestiile facute de Traian Basescu, atat in privinta fuziunii, cat si in cea a alegerilor anticipate, sub pretext ca prioritatea sa numarul unu ca prim-ministru este integrarea europeana. De altfel, congresul care l-a adus in fruntea liberalilor pe Tariceanu nici nu a dezbatut propunerea lui Valeriu Stoica de fuziune a celor doua partide, desi argumentul istoriei nevrotice a PNTCD, care a platit toate oalele sparte ale guvernarii CDR, era la indemana. Relansarea discutiei privind fuziunea PNL cu PD sub umbrela populara, la sase luni dupa castigarea alegerilor, de acelasi Valeriu Stoica a fost privita cu ostilitate de premierul Tariceanu, care a sugerat ca aceasta preocupare este a marginalilor liberali. Stoica a pus la punct tactica fuziunii folosind principiile federaliste: pastrarea organismelor Aliantei, intr-o prima faza, astfel incat PNL si PD sa nu se lanseze intr-o competitie a functiilor, urmand ca ulterior formatiunea sa evolueze spre structuri unitare de jos in sus. Vadit iritat de reluarea subiectului, premierul a spus ca “PNL este si va ramane liberal din convingere, si nu din oportunitate”, excluzand orice negociere doctrinara. Intre timp, Partidul Democrat, preluand pragmatismul fostului sau lider, este hotarat sa treaca de pe culoarul socialist ocupat de PSD, pe cel popular cu o mai larga sustinere europeana. Refuzul PNL de a face impreuna cu PD un partid puternic se dovedeste pe zi ce trece pagubos pentru liberali: PNL scade in sondajele de opinie, asa cum a prevazut la inceputul anului Valeriu Stoica, in vreme ce PD creste, iar o eventuala unificare nu se va mai face in favoarea PNL. In schimb, democratii au posibilitatea sa adune in jurul partidului grupusculele crestin-democrate parlamentare si neparlamentare, transformand partidul intr-o forta redutabila si afiliindu-se la Partidul Popular European. Presedintele Basescu va sustine din umbra aceasta constructie, distantandu-se tot mai mult de Cabinetul Tariceanu, prin critici mai mult sau mai putin voalate. In acest fel, liberalii vor deveni principalii responsabili ai guvernarii, daca lucrurile derapeaza, iar electoratul va cauta tapul ispasitor in randurile PNL.

Dragos Paul Aligica
Centru-dreapta in politica romaneasca: mistere, certitudini si provocari

In ultima vreme, problema constructiei centrului-dreapta in politica romaneasca a fost discutata cu precadere in raport cu sistemul de partide si cu pozitiile si strategiile acestora. Problema este insa mai complicata. Pe langa aspectele legate de vehiculele politice numite partide, mai trebuie avute in vedere si chestiuni legate de dimensiunea ideologica sau doctrinara, de organizatiile, actorii si retelele aflate in afara sistemului partidelor, precum si teme mai largi legate de baza sociala si electorala. In cele ce urmeaza, am sa fac o scurta trecere in revista a trei teme ce ating mai multe din dimensiunile mai sus mentionate: spectaculoasa aparitie a PD pe culoarul partidelor de centru-dreapta; reconfortanta robustete a organizatiilor, retelelor si a atitudinilor de dreapta coagulate in societatea romaneasca in afara sistemului partidelor politice; si frustranta lipsa a unei dezbateri doctrinare si a clarificarilor ideologice inerente ei in interiorul sferei dreptei romanesti.

Vehiculul politic al centrului-dreapta romanesc: inexplicabila evaporare a PNL

Incepand din 1997 si pana in vara lui 2004, PNL si-a asumat si a si jucat rolul de motor, vector si principal actor in procesul coagularii dreptei romanesti. Documentele congresului PNL din 2001 teoretizeaza si consfintesc programatic asumarea rolului de pol de concentrare a fortelor de centru-dreapta de catre acest partid. Prin politica sa de fuziuni, absorbtii si aliante, PNL s-a angajat sistematic intr-un efort de a inghiti competitorii pe culoarul sau sau, atunci cand nu a putut-o face, de a-i marginaliza sufocandu-i prin inchiderea spatiului de manevra politica. In acelasi timp, PNL a incercat sa creeze in interior inceputurile unui sistem modern bazat pe curente politice interne. Astfel, PNL ajunge in pozitia in care, dupa ce salveaza PD de la o destructurare iminenta sub presiunea PSD, atrage acest partid in orbita sa. In vara lui 2004 este momentul sansei unice de a inchide o data pentru totdeauna dosarul centrului-dreapta romanesc, prin fuziunea cu democratii de pe o pozitie de dominanta. Racordarea ulterioara a noii constructii politice la spatiul european prin PPE urma sa fie marele act final, totul ramanand doar o chestiune de timp.
In acel moment insa, firul strategic tenace tesut in laboratorul liberal s-a rupt. Azi, dupa o serie de erori strategice greu de imaginat, campul politic arata cu totul altfel decat ar fi dorit liberalii. PNL a cedat culoarul de centru-dreapta, impingand practic PD-ul in locul sau. Mai mult, uitand ca unitatea partidului s-a bazat pe coexistenta curentelor interne generate de multiple absorbtii si reasezari pe un spectru larg, ce incepe de la dreapta conservatoare pana la zona vaga a social-liberalismului, conducerea PNL a intrat intr-o isterie identitara lipsita de fond - si, prin aceasta, foarte bizara - ce ameninta exact aceasta unitate. Oricum, azi, atat intern, cat si in exterior, PNL are o pozitie politica si strategica greu, daca nu chiar imposibil de explicat, lucru observat de majoritatea analistilor politici. Ce a determinat PNL sa abandoneze brusc un proiect strategic purtat cu consecventa timp de 8 ani, chiar in momentul in care era la un pas de a-si atinge obiectivul, este un mister ce va fi lamurit de istorici. Fapt este insa ca acum harta strategica este redesenata in favoarea PD. PNL a pierdut initiativa.
Poate PNL sa-si refaca handicapul autoimpus in cursa pentru a deveni principala forta de dreapta in Romania? In acest moment, dincolo de proverbialele evolutii imprevizibile, intregul spatiu de manevra pare sa fie redus la urmatoarele trei posibilitati. Prima, putin probabila, este ca PD - care a jucat exemplar pana acum - sa greseasca. Altfel spus, ca misterul clacarii in momentul decisiv sa se repete si in cazul lor. A doua posibilitate este data de capacitatea PNL de a repune pe tapet fuziunea. Sunt putine indoieli ca PD va incerca sa-si rezerve spatiul “popular” si rolul de vioara intai a dreptei romanesti. Altfel spus, PD va avea tot interesul sa forteze, mai mult sau mai putin elegant, ramanerea PNL in minoratul culoarului “liberal”, un spatiu confuz si secundar in plan european, si inca si mai confuz in Romania, unde asertiunile privind identitatea liberala au luat-o cu mult inaintea efortului doctrinar si politic de a da continut acestor verbiaje identitare. PNL va avea nevoie de mobilizarea intregului potential politic pentru a putea redeschide problema fuziunii, dar mai ales va avea nevoie de multa imaginatie strategica. A treia posibilitate este legata de o miscare foarte rapida a PNL, in vederea reocuparii vechiului sau culoar, acum umar la umar cu PD, prin deschiderea negocierilor cu PPE. Aceasta posibilitate ar putea fi privita (in functie de cum evolueaza) ca o varianta a celui de al doilea scenariu, adica drept o modalitate de a forta PD sa revina la masa negocierilor de fuziune.
Date fiind alternativele de mai sus, e greu de spus in ce masura PNL va fi capabil sa fructifice sau macar sa incerce sa puna in practica vreuna dintre ele. Foarte putin din ceea ce a facut PNL in ultima vreme justifica speculatii optimiste in aceasta privinta.

Viata in afara sistemului de partide: reconfortanta robustete a organizatiilor, retelelor si a atitudinilor de centru-dreapta

A doua dimensiune ce trebuie avuta in vedere atunci cand discutam despre constructia politicii de centru-dreapta in Romania este cea a structurilor, organizatiilor, grupurilor, network-urilor si actorilor aflati in afara sistemului partidelor politice. O miscare politica nu poate exista numai prin partidele politice. De fapt, in masura in care azi exista o miscare politica si un curent de centru-dreapta in Romania, aceasta se datoreaza mai degraba acestor indivizi, grupuri si organizatii care se ramifica in si puncteaza intreaga societate, decat partidelor politice: think-tank-urile romanesti sunt centre de raspandire a ideilor si politicilor de centru-dreapta - uneori spre exasperarea PSD; cele mai respectate publicatii si jurnalisti romani sunt in buna masura purtatorii unor mesaje si viziuni de centru-dreapta, iar orice extindere a procesului de profesionalizare in zona spatiului public, mass-media si dezbaterii publice aduce la lumina noi actori si noi profesionisti care imbratiseaza nu numai o etica a profesionalismului capitalist, dar si tot sistemul atitudinal asociat acestuia - si acest lucru este cu atat mai valabil pentru intreg spectrul zonei private. Toate acestea creeaza o plasa de siguranta pentru acrobatiile politice in care se angajeaza partidele. Altfel spus, avem garantia ca, in ipoteza in care partidele reusesc din nou contraperformanta de a nu putea coagula un vehicul politic viabil, va exista o zona de refugiu in care fortele de dreapta se pot regrupa si din care sa isi poata realimenta energiile.

Un marasm ideologic: frustranta lipsa a unei dezbateri doctrinare si a unei viziuni politice de centru-dreapta sistematic articulate

Lucrurile stau insa mai putin bine in zona celei de-a treia dimensiuni a constructiei centrului-dreapta in Romania: cea doctrinara si ideologica. Pana acum, nici partidele, nici sectorul non-partinic al dreptei nu au reusit sa articuleze contururile identitare si o viziune a dreptei romanesti adecvata contextului national si international actual. Incercari disparate nu au lipsit. Insa, asa cum spunea Valeriu Stoica: “Identitatea doctrinara a polilor politici in Romania se va construi nu prin decret, nu prin rezolutii la congrese si nu prin interventii publice ale unui intelectual sau ale unui om politic. O identitate doctrinara reala si viabila se va construi numai prin dezbatere publica. Cat timp dezbaterea publica nu va avea loc si cat timp intelectualii, mass-media si formatorii de opinie nu vor fi angajati de catre partidele politice intr-un dialog serios cu privire la ce inseamna a fi de dreapta in Romania secolului XXI si mai ales ce inseamna a fi de dreapta intr-o Romanie ce este parte a sistemului geopolitic european si euro-atlantic, vom continua sa ne miscam intr-un spatiu confuz, in care demagogii si impostorii vor prolifera. O identitate politica nu se ia de-a gata, construirea ei nu se face batand din palme, ci este rezultatul unui proces lung si anevoios, ce angajeaza deopotriva publicul si oamenii politici”. Altfel spus, marasmul doctrinar actual este o provocare pentru toti, nu numai pentru partidele politice.
Daca privim insa la partidele de la care se asteapta a fi motorul eforturilor de a raspunde la aceasta provocare, lucrurile nu sunt deloc incurajatoare. Nici unul dintre partide nu are resursele interne necesare pentru a contribui substantial la aceasta dezbatere. Mai mult, ele nici nu par a fi constiente de aceasta lipsa. La PNL, ideea ca evocarea numelui lui Bratianu sau recitarea de istorii si istorioare impanate cu citate din Duca ori mantre cu “economia de piata”, “reforma” etc. par sa satisfaca nevoile identitare ale liberalilor, sau cel putin ale liderilor lor actuali. La PD, materialele puse in circulatie si discursul public pe care il promoveaza par a confirma ca intuitiile strategice de felul celor prin care au “luat fata” liberalilor nu sunt suficiente pentru a da consistenta doctrinara unei forte de centru-dreapta. Intrebarea este cat va mai dura pana cand liderii acestui partid vor intelege ca a te pretinde de centru-dreapta in Romania impune standarde diferite si e cu totul altceva decat a te pretinde social-democrat.
Diferenta este simpla: in Romania exista azi nu zeci, ci zeci de mii de indivizi care fie prin studiu, fie prin experienta angajarii zi de zi in constructia sau administrarea institutiilor capitalismului sunt in proces de a-si crea o identitate politica de centru-dreapta ferma si coerenta. Procesul lor personal de articulare identitara politica este la ani lumina inaintea procesului similar la nivelul partidelor politice pretinse de dreapta. Acesti indivizi detecteaza imediat si nu accepta falseturile si impostura in discursul celor ce se pretind reprezentantii lor politici. Sansa formarii in sfarsit a unui partid de centru-dreapta puternic, modern si eficient in Romania sta in acesti indivizi. In mod similar, sansa articularii unei doctrine a dreptei romanesti vine de la ei, si nu de la partidele politice. In ce masura asta este normal sau este atipic, in ce masura este bine sau este rau, este o alta discutie. In cazul Romaniei, fie ca ne place sau nu ne place, aceasta este, inainte de toate, o stare de fapt.