De același autor
Intr-un editorial mai vechi al Revistei 22 se sustinea ca politicienii romani isi incruciseaza sabiile in razboaie fara miza, in batalii care ii privesc doar pe ei.
Intr-adevar, indecenta expunerii in plina lumina publica a vanitatilor si ambitiilor personale exhibate de paradele politice sterile oboseste. Sentimentul de tristete il copleseste pe cel de frustrare. De ce esueaza oare majoritea politicienilor in turniruri personale, in loc sa duca marea batalie cu ce ne intereseaza pe toti?
Turnirul era, in Evul Mediu, o indeletnicire simandicoasa si mult mai putin periculoasa decat tindem sa credem acum. In 1559, Henric al II-lea al Frantei a murit din cauza unei rani, dupa ce a participat la un turnir cu ocazia casatoriei surorii sale, Margareta. A fost doar un accident. De regula, nu existau victime, in afara de ranirea orgoliilor personale.
Turnirul era o ocupatie de loisir, nu era o lupta adevarata, cu o miza care sa transceanda un joc de amuzament. Nu era o lupta adevarata, tot asa cum
Poporul privea pe vremuri la turniruri printre zabrelele palatelor, cam tot asa cum o face vulgul acum prin perdeaua mediatica care expune micile confruntari dintre politicienii care se cred indeajuns de mari sa creada ca totul trebuie sa graviteze in jurul lor. Nici atunci, nici acum, nimeni nu beneficia cu nimic de pe urma incrucisarii lanciilor purtand culorile batistelor domnitelor frumos incotopenite. Gloata e lasata cu problemele ei care necesita tot batiste, dar pentru scopuri mult mai naturale.
“Inima omului iaste ca sticla”
Calatori straini prin Tarile Romane identificau in perioada fanariota drept cauza principala a suferintelor norodului faptul ca domnitorii nu aveau timp sa se gandeasca la popor; fiind numiti de Poarta pentru scurt timp, se indatorau sa ajunga la putere si, cand ajungeau in jiltul domnesc, trebuiau sa isi plateasca creditorii si sa scoata investitia prin taxe, trebuind in acelasi timp sa lupte constant cu ceilalti pretendenti la tron care isi ofereau serviciile dupa aceeasi reteta. Aproape ca ajungi sa ii compatimesti intelegand goana si nelinistea lor. Nu se intampla oare ceva similar acum? Investitiile in campaniile electorale creeaza indatorari care trebuie platite prin favoruri odata la guvernare. Ajunsi la putere, guvernantii se straduiesc sa-si mentina satelitii proprii pe orbita lor, sa ii tina la departare pe adversari, dar si pe cei din jur care pot unelti impotriva lor. Grea indeletnicire, ce absoarbe timp si energie!
Bertrand de Jouvenel, in lucrarea sa Despre putere, sustine ca, miza puterii fiind comuna, nici unul din cei ce pot sa obtina puterea nu va dori sa ii reduca din importanta. Mai mult, puterea genereaza tot timpul un joc propriu in jurul si pentru obtinerea sau pastrarea ei. Atractivitatea si fascinatia puterii creeaza o sfera separata, in mod vadit abstracta, prin ruptura de realitatile pe care cei ce sunt in pozitia de decidenti o creeaza prin indepartarea de preocuparile oamenilor.
Presa adanceste prapastia, prin mediatizarea excesiva a laturii spectaculare a turnirurilor politice si prin lipsa de concentrare, si implicit de presiune, asupra rezultatelor politicilor publice. Media contribuie la intretinerea iluziei ca oamenii sunt interesati de turniruri, si nu de batalii.
Timpul acordat strategiilor de contracarare a adversarilor politici din aceeasi ambarcatiune politica sau din una concurenta este substantial nu numai in , la fel cum este si fidelizarea cadrelor prin functii si salarii sau rasplatirea sustinatorilor. Problema apare atunci cand nu mai e timp si pentru altceva, cand resursele institutiilor publice si ale celor ce le conduc sunt de multe ori absorbite neingaduit de mult in jocul politic steril din punct de vedere al efectelor pentru viata de zi cu zi a cetatenilor.
Sentimentul datoriei si adevaratele batalii
Multi din oamenii politici la putere sau aspirand la ea lucreaza pana noaptea tarziu. Din cand in cand ne amintesc asta. Asa este. Dar cat timp il aloca pentru problemele lor, si cat pentru treburile publice? Cand mai au timp presedintele, premierul sau ministrul sa se gandeasca la altceva decat la sine si la duelurile pe coteries sau individuale, care subordoneaza si consuma aproape totul? Cand mai au timp cei ce lucreaza pentru ei sa fie preocupati de politicile publice, si nu de politica? E vorba de politica vazuta nu ca un instrument pentru mai binele tuturor, ci ca o afacere privata care este despre imaginea unora si “spin”, nu depre realizari si obiective. Marea amagire este ca incep sa creada ca ne si intereseaza micile lor drame mai mult decat marile noastre aspiratii neimplinite. Si marea tragedie pentru viitor e ca varsta nu e o garantie. Lupii tineri politici crescuti in haita lupilor dominanti tind sa reproduca acelasi comportament devorator, dictat de mediul in care s-au format. Nu au invatat ei oare ca ce e mai important e turnirul din propriul partid si duelurile cu adversarii lor?
Conceptul de “public servant” din cultura anglo-saxona e atat de strain multora cocotati in functii. In loc sa poarte razboaiele mari ale rezolvarii problemelor tarii, se investesc in turnirurile lor individule, invesmantati in platosa groasa a arogantei si cu viziera cecitatii pentru durerile celor multi trasa. Preocuparile pentru interesele individuale, legitime, si cele pentru interesele publice, necesare, sunt doua sfere ce par sa nu poata fi apropiate decat, conjunctural, in preajma alegerilor. Cate ceva se face, nimeni nu poate pretinde ca nu. Si unii fanarioti au mai facut cate ceva, au mai avansat educatia, au mai construit un spital, au dat o lege mai dreapta. Si acum se mai da un corn, se taie panglica inaugurarii unei sali de sport sau asfalteaza un drum. Ni se da ceva din apa, dulce sau amara, de care ne spunea Neagoe Basarab. Dar nu atat cat s-ar putea face si cat asteapta pe buna dreptate lumea de la cei ce o conduc.
E cert ca o parte din politicieni si membri ai administratiei publice dovedesc devotament, pasiune si profesionalism. De regula, acestia se opresc insa din ascensiunea lor pe la mijlocul drumului. Le lipseste ceva in bataia aripilor?
Sa vedem: progresul e incetinit de concentrarea excesiva si epuizarea resurselor in turniruri personale, si nu in marile batalii comune. Pentru a te incumeta sa te angajezi, in cele din urma e nevoie de modestie, decenta si de simtul datoriei. E nevoie de mai multa munca si de credinta intima si profunda ca menirea ta este sa te preocupi de binele altora. Si e nevoie de mai putina ambitie, egoism si egocentrism. Problema e ca ce trebuie sa fie mai mult si ce trebuie sa fie mai putin se afla in proportii rasturnate in bagajul trasaturilor de caracter ale celor ce ajung sus. Si ca sa ajunga acolo au, de regula, ce ar trebui sa aiba mai putin. E asta logica cea buna si calea cea dreapta? Intrebati-l pe Neagoe Basarab. Si nu pe Machiavelli sau pe strategii moderni in ale comunicarii publice!