De același autor
Programul Petrol contra hrana a fost instituit pentru a putea reduce presiunea sociala si economica teribila a embargoului impus Irakului dupa invazia Kuweitului în august 1990. Populatia irakiana a fost puternic afectata de penuria de produse alimentare de baza si medicamente. ONU a fost chemat sa gestioneze, printr-o rezolutie a Consiliului de Securitate, un program care permitea Irakului sa vânda pe piata internationala o parte a petrolului sau pentru a face rost de resurse necesare subzistentei unei populatii afectate deja de doua razboaie si un embargo. La aproape trei ani dupa încetarea programului ca urmare a interventiei, în martie 2003, a coalitiei conduse de SUA în Irak, contractele semnate în contextul programului Petrol contra hrana au generat unul din cele mai mari scandaluri internationale, punând sub semnul întrebarii modul în care se fac afacerile internationale, precum si eficienta regimurilor de sanctiuni, care s-a dovedit ca pot fi deturnate de la scopurile lor primare.
Faptele...
Raportul final al Comisiei independente de ancheta a programului Petrol contra hrana, dupa un an si jumatate de investigare, vine dupa alte patru rapoarte preliminare facute publice. Mai bine de jumatate din cele peste 4.500 de firme care au participat în programul Petrol contra hrana au fost implicate în malversatiuni financiare, platind mita regimului Saddam si obtinând avantaje ilegale. Miza a fost mare: în cadrul programului, între 1997-2003, s-au derulat contracte în valoare de 64 de miliarde de dolari. Peste 2.000 de companii din 66 de tari, inclusiv România, au platit comisioane ilegale lui Saddam, pentru adjudecarea contractelor sau pentru obtinerea de petrol care nu fusese oficial declarat. Unele companii au recunoscut, multe au negat acuzatiile, altele au afirmat ca poate au platit, fara sa stie, comisioane ilegale. In schimbul încasarilor din exportul de petrol, Irakul primea dintr-un fond administrat de ONU printr-o banca franceza bani pentru achizitionarea de bunuri de larg consum. Saddam Hussein a încasat de pe urma operatiunilor ilicite 1,8 miliarde de dolari, pe care cel mai probabil el si elita Partidului Baas au folosit-o în scopuri private sau pentru a se mentine la putere. Inaintea demararii programului, petrolul irakian a fost comercializat ilegal timp de 4 ani, prin Turcia si Iordania, aducându-i lui Saddam 11 miliarde de dolari. “Exista multa coruptie în lume”, a concluzionat Paul Volker, seful Comisiei de ancheta si fostul director al Trezoreriei americane.
... si consecintele lor în lume si în România
Cum s-a petrecut aceasta schema? Se pare ca ceea ce a tinut sub tacere atâta timp afacerea a fost complicitatea data de interesele convergente ale celor implicati. Complicitati care au legat într-o conjuratie a tacerii si împartirii beneficiilor o retea de oameni de afaceri si politicieni din mai multe tari. Ambasadori din Nigeria, Rusia, Franta, oameni de afaceri si politicieni din mai multe tari au aparut în raport. În Italia, guvernatorul regiunii Lombardia si un prieten, om de afaceri, sunt suspectati ca ar fi participat în schemele oneroase ale programului. Unul dintre membrii Legislativului britanic se pare ca a pus în buzunar 120.000 de dolari obtinuti ilegal de pe urma unor contracte cu Irakul lui Saddam. Autoritatile din Elvetia ancheteaza patru persoane implicate, înghetându-le fondurile bancare. Un mogul al petrolului texan a comparut deja în fata unui tribunal american, fiind acuzat de malversatiuni în cadrul programului. O serie de companii si banci franceze si ruse se afla si ele sub lupa. O companie chineza a generat beneficii oneroase de 300.000 de dolari pentru un singur contract de 1 miliard jumatate de dolari, în timp ce un cetatean irakian din România a obtinut, prin firma sa Bulf Drilling and Oil Service SRL, pentru sine si Saddam, beneficii ilegale de aproape 500.000 de dolari, pentru un contract de doar 41 de milioane de dolari.
Faptul ca si firma Rompetrol din România a fost implicata, platind sau obtinând ilegal 700.000 de dolari din contractul de 96 de milioane a fost o surpriza, intrucat România a reusit în alt domeniu sensibil al afacerilor internationale, mult mai puternic reglementat si supus controlului, cel al vânzarilor de armament, sa câstige credibilitate si încredere internationala. România s-a pastrat în genere departe de scandaluri cu afaceri dubioase în domeniul comercializarii armelor, mai ales ca dorea sa dovedeasca ca este un partener de încredere în perspectiva aderarii la NATO si integrarii europene. In chestiunea implicarii Rompetrol în schema lui Saddam, întrebarea pe plan intern este daca decidentii politici au avut habar de aceasta si, daca nu, de ce nu au stiut. Daca au stiut, întrebarea logica este de ce au tolerat asemenea afaceri. Situatia aminteste de acuzatiile de implicare a unor firme românesti în livrarea de petrol catre Serbia, în timpul embargoului impus acestei tari. Numele Partidului Comunist Român si al Partidului Muncii apar de asemenea în raport, reamintindu-ne de intentia esuata a unor oficiali irakieni din Partidul Baas si cel Comunist de a vizita România acum 4-5 ani.
Inventivitatea raului. Toti pentru unul si unul pentru toti
Problema centrala este ca nimeni nu a semnalat escrocheria lui Saddam. “Muschetarii raului” au pastrat legamântul interesului mutual de a se proteja unii pe altii. Saddam a avut, potrivit cadrului legal instituit de ONU, puterea discretionara de a-i selecta pe importatorii de petrol, iar acestia l-au curtat intens. Acest precedent ne poate da fiori: fraude la scara mare (e vorba doar de sute de milioane de dolari), implicând sute de actori din mediile de afaceri si politice din toata lumea, pot avea loc timp de 7 ani fara ca nimeni sa semnaleze neregulile unei caracatite ale carei tentacule internationale au cuprins toate continentele, sub pretextul unor operatiuni umanitare. Ce dovada mai buna a ingeniozitatii si inventivitatii raului, care perverteste tot ce atinge si atrage în partea întunecata tot ce se asociaza cu el? Privind în urma, a meritat oare sau, ca sa punem totul sub umbrela pragmatismului mercantil, a fost eficient un regim de sanctiuni care nu a facut decât sa afunde poporul irakian si mai mult în suferinte, dar a permis regimului lui Saddam sa faca rost, prin deturnarea programului, de fonduri pentru supravietuire? Ce alte regimuri de sanctiuni impuse de Consiliul de Securitate al ONU pot dezvalui probleme similare?
Concluzia e nelinistitoare. Nu companiile din tarile democratice au impus regulile de conduita fondate pe principiile legalitatii si moralitatii, ci un regim dictatorial a distorsionat regulile jocului în favoarea sa. Un dictator vicios poate perverti un sistem international fondat cu cele mai bune intentii si poate cointeresa pâna la vinovatie în contumacie firme si responsabili alesi din tarile democratice. Firme care se credea pâna acum ca sunt Alba ca Zapada a afacerilor, precum Volvo, Siemens sau Daimler-Chrysler s-a dovedit, potrivit datelor din arhiva Ministerului Petrolului din Bagdad si ale registrelor ONU (OIP), ca nu au fost deloc imaculate în acest caz. Implicate în malversatiuni au fost companii din Elvetia, Danemarca, Italia, Spania, Franta, Olanda, dar si SUA si Anglia. Câte iluzii naruite! Chiar daca grosul fondurilor ilicite se pare ca a fost însusit de firme din lumea araba, Rusia si China si, desigur, de Saddam si oamenii lui.
Nu exista Alba ca Zapada?
Ancheta condusa de Volker dezvaluie multitudinea de particule de praf adunate din atmosfera în timpul gravitatiei lente a fulgilor: zapada nu e chiar asa de alba cum o percepem. Desi restul de 2.500 de firme care nu a participat la nereguli ne poate încredinta ca exista si corectitudine în afaceri, problema adevarata este ca multi pretind ca sunt mai albi chiar ca zapada.
In prezent asistam la un meci de ping-pong interesant. Nimeni nu vrea sa fie prins cu mingea în propriul teren si încearca sa paseze responsabilitatile. Am putut sa urmaresc în Consiliul de Securitate o repriza a acestui meci, cand Volker a prezentat, în septembrie, un raport interimar al investigatiei sale. Meci nul. Ca si acum, ONU se disculpa si arata cu degetul mai mult sau mai putin voalat statele membre, care, la rândul lor, aruncau totul în cârca organizatiei globale, care avea responsabilitatea primara a gestionarii programului. Toata lumea accepta însa la unison imperativul reformei.
SUA, ca si celelalte tari membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU, par sa uite ca propriile lor companii au fost beneficiari directi ai schemei, aruncând vina în curtea Secretariatului ONU. ONU, prin secretarul general al organizatiei mondiale, se apara argumentând, pe buna dreptate, ca statele membre nu îsi pot aroga circumstantele inocentei: guvernele acestora nu aveau cum sa nu fi stiut detaliile acestei afaceri gigantice. Fara îndoiala, ONU are partea sa de responsabilitate pentru ca nu a dezvoltat un program preventiv de control si audit adecvat. Dar este ipocrit din partea statelor membre sa pretinda ca iau cunostinta de abia acum de malversatiunile financiare si speculatiile în care au fost angajate firme din tarile lor, într-un domeniu atât de sensibil cum este cel petrolier.
Responsabilitatile sunt prin urmare împartite, dar nu trebuie diseminate pâna la dizolvarea lor în anonimat si evacuarea oricarei responsabilitati în oceanul cel mare al complicitatilor. Totusi, asta se va întâmpla. In cazul Rompetrol, la fel. Tonul final al partiturii despre cel mai mare scandal international recent îl va constitui necesitatea reformarii ONU pentru ca actiuni similare sa nu poata fi reproduse si eventual necesitatea unor reforme nationale în tarile implicate. Totul va fi sters cu buretele invocarii cuvântului magic “reforma”, care da sperante pentru viitor, dar nu arunca lumina asupra tarelor trecutului.
Unii cred ca actuala ancheta este, de fapt, o încercare de a-l detrona pe Kofi Annan, care, ca si Boutros Boutros Ghali, s-a dovedit a nu fi foarte obedient fata de dorintele SUA. Volker si echipa sa au dovedit ca fiul lui Kofi Annan, Kojo, s-a aflat pe statul de plata al uneia din companiile elvetiene din program. Annan a pretins ca nu stia de acest lucru. La fel a pretins ca nu stia de implicarea lui Benon Sevan, un vechi colaborator si responsabil în cadrul ONU de programul Petrol contra hrana, care s-a dovedit ca era partas la escrocherii. Prea multa lume este stânjenita de raport, pentru a nu acoperi cu hârtii toata istoria.
