De același autor
Mahmoud Ahmadinejad va depune juramantul de credinta la 3 august, devenind primul presedinte al Republicii Islamice a Iranului care nu apartine clerului. Desi au existat acuze de fraudare sau viciere a votului, el a obtinut la 24 iunie o victorie clara (62% din cele 28 de milioane de voturi exprimate) în fata fostului presedinte din perioada 1989-1997 si a milionarului cleric Hashemi Rafsanjani, moderat, creditat cu prima sansa dupa primul tur de scrutin.
Situatia postelectorala este încurcata nu numai din cauza surprizei generale. Administratia americana a demarat o ancheta în urma acuzatiilor unora din prizonierii americani tinuti ostatici de studenti iranieni în ambasada SUA din Teheran, in timpul revolutiei islamice, potrivit carora unul din cei ce i-au capturat este chiar actualul presedinte. Acuzatiile au fost respinse in Iran, chiar daca pozele prezentate in presa ca probatoriu arata similitudini izbitoare cu actualul presedinte. Fiul unui fierar, Ahmadinejad este fost membru al garzilor revolutionare si participant in razboiul din Irak, fost guvernator al unei provincii, dar si doctor in ingineria transporturilor si membru in colegiul de conducere al Universitatii de Stiinta si Tehnologie din Teheran.
Reforma cu robinet
Cum a fost posibil ca un ultraconservator sa fie ales presedinte dupa ce presedintele reformator Khatami castigase detasat scrutinurile din 1997 si 2001? Explicatia analistilor se axeaza pe doua puncte, care explica si de ce un Parlament (Majlis) dominat in 2000 de reformatori este din 2004 controlat de conservatori. Mai intai, alegatorii reformisti nu au mai venit la urne, fiind dezamagiti de ritmul lent al reformelor si de blocajul sistematic exercitat de conservatori. Apoi, Ahmadinejad, 48 de ani, a stiut sa atraga voturile populatiei sarace ducand o campanie centrata pe teme presante de politica interna: lupta impotriva coruptiei, somajului si saraciei, case pentru tineri, consumul de droguri. Rafsanjani, 72 de ani, perceput ca un om al sistemului si un exponent al clasei avute, a insistat mai mult asupra reformelor nereusite inainte, a relatiei cu SUA si negocierilor nucleare.
Relaxarea codului vestimentar, garantarea partiala a libertatii de exprimare si asociere, progrese limitate in respectul drepturilor omului par a fi principalele, dar si singurele, realizari ale guvernarii reformatoare. Reforma a esuat, fiind limitata de conservatorii care au detinut controlul institutiilor cheie.
Fostul presedinte Mohammed Khatami, perceput de multi ca un Gorbaciov care va reforma sistemul din interior, si ceilalti reformatori iranieni au fost practic sechestrati si actiunile lor neutralizate de conservatori, datorita sistemului politic instituit de Constitutia din 1979, inspirata de marele ayatollah revolutionar Khomeini, care acorda puteri reale unor organisme care nu se bucura de legitimitate populara. Desi nu este ales, actualul Lider Suprem, marele ayatollah Ali Khamenei, are puterile cele mai extinse, putand practic sa rastoarne orice decizie a Executivului sau Legislativului. Aceeasi situatie in cazul Consiliului Gardienilor, format din 12 membri, juristi si clerici, numiti direct sau indirect de Liderul Suprem, care poate respinge orice lege, interpreta Constitutia, descalifica sau respinge candidatii in alegeri.
Cine ii pazeste pe paznici? Intr-adevar, puterea si marja de manevra a gardienilor revolutiei si a Liderului Suprem nu este limitata decat de felul in care acestia pot interpreta orice actiune sau legislatie ca fiind conforma cu principiile islamice si normele constitutionale. Ceea ce poate parea ca un sistem de check and balance este in fond un artificiu ce preda neconditionat puterea unor conducatori nealesi direct de popor.
Cu votul poporului, voia lui Allah si sprijinul marelui ayatollah
La alegerile abia incheiate, Consiliul Gardienilor a respins, fara explicatii, peste 1.000 de candidaturi, dupa ce facuse acelasi lucru cu candidaturile reformatorilor in 2003, la alegerile legislative. Preselectia nu a fost ca un beauty contest, neavand criterii clare de genul “90-60-90”. Marele ayatollah a intervenit si a obtinut ca inca doi reformatori fata de cel acceptat sa figureze pe lista finala de 8 candidati acceptati, semn al discretionarului si arbitrarului si dovada neechivoca a adevaratului sediu al puterii.
Votulul de neincredere in sistemul en place dat prin absenteism si boicot a convenit conservatorilor. Este de fapt a doua oara cand Ahmadinejad este ales in conditiile apatiei si frustrarii electoratului reformist. La alegerile municipale din 2003, a fost ales primar al Teheranului cand participarea la vot a fost de sub 15%, alegatorii reformisti neprezentandu-se la vot dupa ce au vazut mai multi primari reformisti fortati de conservatori sa isi prezinte demisia din cauza unor acuzatii de coruptie.
Aceasta pare sa fie strategia conservatorilor: descurajarea alegatorilor reformisti, in principal tineri, intelectuali si femei, care nu se mai prezinta la urne, observand ca, independent de cine este ales presedinte, primar sau parlamentar, mecanismele de control aflate in mainile conservatorilor impiedica orice reforma profunda.
Dosarul nuclear
Dosarul nuclear iranian poate ajunge pe masa Consiliului de Securitate al ONU, posibil chiar in timpul prezentei Romaniei in forul de decizie mondial, pana la sfarsitul acestui an.
Iranienii isi apara dreptul de a detine tehnologie nucleara, insistand asupra caracterului sau nemilitar si acuzand ipocrizia celor care deja o detin de a nega acest drept statelor in curs de dezvoltare. Un argument greu de ignorat si sustenabil legal, aflat in conformitate cu regulile Agentiei Internationale pentru Energie Atomica (IAEA), care permit dobandirea de tehnologie nucleara folosibila in scopuri civile. Totusi, Iranul vede in dobandirea de capacitati nucleare o modalitate de a se impune ca lider regional, o ambitie mai veche care s-ar putea materializa in actualul context al instabilitatii din Irak, vesnicul rival regional, cu care Iranul s-a aflat intr-un razboi de 8 ani in care au murit peste 1 milion de iranieni. Este posibil ca din aceasta toamna Iranul sa devina subiectul cel mai fierbinte de pe agenda internationala, daca negocierile cu UE nu vor fi concludente.
O situatie, doua solutii
In privinta proiectului nuclear iranian de imbogatire si retratare a uraniului la centrala de la Isfahan, Statele Unite prefera the tough way, adica sanctiunile si amenintarea unei interventii militare, cu preludiul adoptarii unei rezolutii a Consiliului de Securitate cu care sa ameninte credibil Iranul, sau chiar fara binecuvantarea forului international, ca si in cazul Irakului. In acest timp, europenii favorizeaza o abordare fondata pe dialog si negociere, mizand pe puterea de convingere a unor aranjamente care sa acorde stimulente economice si sa creeze situatii de win-win, in care ambele parti sa fie multumite de compromisul realizat.
Unii ar putea spune ca de fapt SUA si UE si-au impartit rolurile in negocierile cu Iran dupa regulile good cop, bad cop. UE joaca rolul constructiv, impaciuitor, aratand cu degetul spre durul american cu palarie texana care asteapta ca sansa dialogului sa se epuizeze, pentru a adopta masuri radicale. Totusi e ceva mai mult decat o distributie de roluri intr-un scenariu agreat la Bruxelles si Washington. Scopul comun transatlantic este de a impiedica Iranul sa dobandeasca tehnologie nucleara utilizabila militar. Dincolo de aceasta, cazul Iranului este revelator pentru doua modalitati de a solutiona crize in relatiile internationale.
EUnuci versus serifii Estului salbatic
Americanii ii acuza pe europeni ca sunt EUnuci, ca ezita si nu indraznesc sa trateze cu regimuri despotice care nu inteleg decat limbajul fortei, ca nu au curajul sa treaca la fapte sau sa adopte masuri radicale atunci cand nu exista alta cale. Europenii cred in schimb ca americanii au ramas captivi in logica pistolarilor din western-uri si nu inteleg postmodernismul in relatiile internationale, afirmand primordialitatea dialogului si a fortei persuasiunii, a instrumentelor economice de incurajare (cu efecte evidente in Estul european si bazinul mediteranean) si a diplomatiei preventive. Daca strategia europeana va reusi, UE va marca un punct valid in disputa sa cu SUA.
Este interesant in perspectiva aderarii noastre la UE ca, atunci cand se ajunge la probleme importante ce tin de politica externa si de securitate comuna, precum negocierile cu Iranul, cei trei grei europeni, Franta, Marea Britanie si Germania, negocieaza cu statul in cauza, si nu Javier Solana, care este seful diplomatiei europene.
Cetatea asediata
Intr-un recent discurs al ayatollahului Khamenei cu ocazia pelerinajului de sarbatoarea Hajj, caracatita sionista si imperialismul american comploteaza pentru dominatia intregii lumi si a natiunii islamice (Ummah). Iranul va rezista acestor planuri, aparand revolutia islamica. Mentalitatea luptei cu spatele la zid in fata invaziei inamicului este rezonanta intr-o tara care a avut un razboi devastator intre 1980-1988 cu Irakul, sprijinit de SUA, ingrijorate de incercarea de export a revolutiei islamice iraniene.
In contextul transformarilor democratice din Orientul Mijlociu, dar si a influentelor vechiului imperiu persan in relatiile cu Afganistanul, sudul majoritar siit al Irakului, Libanul, si Palestina, Iranul este o piesa geostrategica importanta pentru calculele regionale.
In ambitiile sale nucleare, Iranul trebuie sa tina seama ca SUA au demonstrat in martie 2003 invadand Irakul ca trebuie sa fie luate in serios amenintarile cu interventia militara. Doctrinele atacurilor preventive si raspandirii democratiei si libertatii in lume, alaturi de lupta impotriva terorismului, continua sa fie temele constante ale tuturor discursurilor administratiei americane in cel de-al doilea mandat al presedintelui Bush. Iar SUA trebuie sa isi aduca aminte ca atacul din 1980 al Irakului asupra noii Republici Islamice iraniene, majoritar siite, a unit poporul si intarit revolutia in fata amenintarii externe, in loc sa o rastoarne.
Altfel, Iranul si SUA, care nu au relatii diplomatice din 1980, vor ramane incremenite in perceptia mutual neincrezatoare: Iranul vede SUA ca “Marele Satan” cu aspiratii hegemonice, care planuieste construirea de baze militare permanente in Irakul ocupat, in timp ce SUA ii vad pe persani ca principalii sponsori ai terorismului cu rol destabilizator in regiune.
Ce urmeaza dupa o contra contra-revolutie?
Alegerile prezidentiale au fost punctul culminant al unei contra contra-revolutii a conservatorilor, stapanii fara rival ai jocului. Ahmadinejad a fost ales cu o platforma sociala si economica, fiind de asteptat sa se concentreze pe solutionarea problemelor somajului si discrepantelor sociale. Altminteri, conservatorii pot pierde urmatoarea confruntare electorala. Existenta unui curent reformist tolerat pune astfel o presiune benefica asupra sistemului, insusi ayatollahul Khamenei afirmand ca “cele doua factiuni loiale Constitutiei sunt ca doua aripi ale unei pasari care o ajuta sa zboare”.
In privinta politicii externe si a negocierilor nucleare, noul presedinte a anuntat deja mentinerea liniei ireconciliatorii fata de Israel si in privinta capacitatilor nucleare cu utilizare civila. Aceasta nu inseamna ca retorica electorala nu poate fi depasita.
In fond, Iranul se poate indrepta spre un model chinez altoit cu particularitati persane, fiind obligat sa se deschida economic si sa faca unele concesii politice, dar ramanand ideologic ancorat in principiile revolutiei islamice din 1979. Noul presedinte, care nu face parte din generatia fondatoare revolutionara, a afirmat ca va numi un guvern moderat pentru o “democratie religioasa”.
In mod ironic, conservatorii care detin acum puterea tuturor parghiilor in stat pot, atragandu-si intregul credit, purcede la reforme controlate care sa mearga mai departe in unele domenii chiar decat cele ale reformatorilor. Frizand limitele logicii - dar nu asta face de multe ori politica? - Ahmadinejad ar putea fi, sub supervizarea clericilor, un “conservator reformator” (termenul folosit de Khamenei), un hibrid oximoronic care sa promoveze reforme, fiind atent ca acestea sa nu se indeparteze prea mult de la linia conservatoare a principiilor revolutionare islamice. Nu ar trebui sa existe dileme in aceasta operatiune aparent dificila: principiile in cauza sunt interpretate de cei ce il vor sprijini. Daca il vor sprijini. Si daca se va intelege necesitatea deschiderii si cooperarii, fie ele si limitate, si conditionate.
