De același autor
In perioada premergatoare referendumului, nimic schimbat in Zona Verde. Doar ca mai multi “internationali” o numesc acum Zona Internationala. Aceleasi cladiri bombardate, palatele lui Saddam, placi de beton pentru protectie de peste 3 metri de jur-imprejurul zonei securizate, sarma ghimpata in ton cu mercenari din toata lumea, definiti ceremonios drept “elemente de securitate personala” (in engleza PSD - “personal security details”) - in fapt, bodyguarzi platiti cu 1.000 de dolari pe zi -, coloane de transportoare blindate, puncte de control aproape la fiecare colt de strada si, evident, zgomotul obisnuit de fond al exploziilor periodice si al rafalelor sporadice, urmate de darele de fum ce se inalta lenes deasupra Bagdadului. Un spectacol de lumini si sunete familiar pana la asimilarea cu normalitatea. Ca intr-un ritual, prima data se aude o explozie. Cateva secunde de liniste si stupefactie sunt urmate imediat de latratul violent al rafalelor de diferite calibre si apoi de alarma sirenelor politiei irakiene si de zumzetul sacadat al elicopterelor armatei americane.
Cand am ajuns prima data la Bagdad, in octombrie 2004, pe aeroport, unul din lucratorii de acolo, vazandu-ne dezorientati si neintelegand cu ce s-ar putea ocupa in Irak o echipa electorala, ne indruma adesandu-ni-se cu “voi, cei din echipa electrica”. Printre toti contractorii din Irak, experti electrici suna mai potrivit cu locul si problemele practice ale acelui an, decat experti electorali. Chiar si noi ne amuzam, numindu-ne “Electric team”. Cand am revenit a doua oara pentru referendum, deja toti auzisera ca au loc alegeri in Irak si ne stiau drept echipa electorala a ONU.
Totul e posibil
La scurt timp dupa revenirea in Irak am avut privilegiul sa asist la sarada dublei definiri a termenului de votant. Poate parea un aspect tehnic nerelevant, dar dezbaterea a ascuns intentii politice clare. Ce se intamplase? Adunarea Nationala de Tranzitie (ANT) a vrut sa “clarifice” lucrurile in privinta referintei, in corpul legii referendumului, la prevederea potrivit careia proiectul de Constitutie poate fi respins de majoritatea alegatorilor sau de 2/3 din alegatorii din cel putin 3 guvernorate. Pentru ca in componenta coalitiei guvernamentale care a redactat proiectul de Constitutie intra siiti si kurzi, care reunesc circa 80% din populatie, iar acestia vor vota pentru Constitutie, definitia termenului de alegator, la nivel national, a fost cea a persoanei cu drept de vot care se prezinta la urne (definitia logica). Cum insa sunitii, in genere opusi adoptarii Constitutiei, sunt majoritari in 4 guvernorate, dispozitia privind cele 2/3 de votanti din cel putin 3 guvernorate a fost interpretata ca referindu-se nu la alegatorii care se prezinta la vot, ci la toti cei cu drept de vot inscrisi in listele electorale, ceea ce facea aproape imposibil ca sunitii sa respinga proiectul.
Cu alte cuvinte, in functie de ce ne convine, facem sa coabiteze in acelasi paragraf de lege doua definitii ale aceluiasi termen. La presiunile ONU, ale SUA si ale statelor europene, s-a renuntat la dublul standard. Actuala coalitie guvernamentala siito-kurda gasise insa normal, cu o seninatate dezarmanta, sa uzeze de pozitia de forta, pe care o avea ca majoritate covarsitoare in forul legislativ, pentru a-si promova propria agenda. In Irak totul pare a fi subordonat obiectivelor de grup. Fiecare comunitate urmareste sa isi atinga obiectivele in regiunile unde este majoritara, nimeni nu pare sa se mai gandeasca la intreg.
Se cauta o Constitutie pentru o tara sau o tara pentru o Constitutie?
O Constitutie trebuie sa fie actul fundamental care reuneste o populatie in jurul unui proiect comun, facandu-i pe oameni sa isi vada viitorul impreuna, reglementand principalele raporturi intre cetateni si intre acestia si institutiile statului. Proiectul de Constitutie irakiana creeaza mai multe forte centrifuge decat motive de unire.
Politicieni irakieni ar putea spune poporului: “Dati-ne o Constitutie pentru Irak si va dam o republica”. Promisiunea ar fi desarta. Constitutia contine, in forma actuala, mai curand embrionii rupturii decat liantul unei natiuni diverse etnic si religios. Proiectul constitutional arata ca guvernoratele pot forma prin asociere regiuni, acestea pot dobandi o autonomie extinsa, controland resursele naturale si cea mai mare parte din venituri. Deciziile regiunilor prevaleaza in fata deciziilor guvernului central, in afara puterilor exclusive acordate autoritatilor federale, rezumate practic la politica externa si apararea nationala. Centrul de greutate politica sunt regiunile, Bagdadul fiind redus la rolul de arbitru intre guvernorate si regiuni. Un cuvant greu de spus in privinta veniturilor obtinute de pe urma petrolului va reveni guvernoratelor si regiunilor, in special celor din nordul kurd si sudul siit. In sud se afla 70% din rezervele si terenurile petroliere, un pamant fertil si resurse de apa, restul rezervelor de petrol se afla in nordul regiunii autonome Kurdistan.
Preambulul Constitutiei este, partial, un exercitiu de auto-admiratie: “tara profetilor, locul unde se odihnesc imamii, liderii civilizatiei si creatorii alfabetului si aritmeticii”, dar si o afirmare neunivoca a surselor de inspiratie a Constitutiei: “valorile si idealurile inalte ale mesajelor divine si progresele stiintei si civilizatiei umane”.
Aprehensiunea siitilor si kurzilor fata de un guvern central puternic trebuie inteleasa. Au fost asupriti atata timp de Saddam, dar si inainte, incat era normal ca ei sa isi doreasca ca puterea sa rezide mai curand la nivel local pentru a impiedica un guvern central dictatorial. Nu este nimic rau cu o republica federala si descentralizarea puterii, doar ca documentul care le va consacra nu este rezultatul unor consultari extinse si al unor compromisuri care sa o faca acceptabila pentru toate comunitatile. Se creeaza astfel premisele impunerii in forta si nemultumirii unei minoritati importante, sunitii. O descentralizare accentuata poate conduce la disolutia statului, optiune creata de facto in Constitutie, nu si de jure. Realist vorbind, perspectiva ruperii Irakului e greu de conceput acum. Sunt multi care sunt gata sa impiedice o eventuala desprindere sau independenta a nordului kurd sau a sudului siit, aparent apropiat de Iran. Turcia, Arabia Saudita, Iordania, Siria nu vad cu ochi buni o astfel de evolutie. Nici SUA. Turcia aproape ca a amenintat cu o interventie in Kurdistanul irakian, daca va sesiza tendinte independentiste care sa iradieze apoi in zona kurda din Turcia.
Compromis de ultim moment
Desi ONU a tiparit 5 milioane de exemplare din textul de proiect constitutional adoptat de parlament la sfarsitul lui august, articole din Constitutie au fost renegociate cu sunitii pana in ultimul moment. Cu trei zile inainte de votul care va decide asupra Constitutiei, s-a ajuns la o intelegere care face concesii sunitilor in privinta caracterului arab si al unitatii statului. Sunitii au afirmat tot timpul ca vor incerca sa zadarniceasca eventuale planuri de secesiune, de impartire neechitabila a veniturilor din petrol sau ambiguitati care sa joace in favoarea suprematiei regiunilor in detrimentul unitatii tarii.
Unul din stimulentele date sunitilor este ca ar putea sa joace un rol mai mare in redactarea legilor organice care vor fi adoptate de urmatorul parlament si care vor defini si detalia prevederile legii fundamenentale. Daca actualul proiect constitutional este adoptat, speranta sunitilor ramane ca vor putea amenda Constitutia, prin formarea, peste patru luni de la alegerile din decembrie, a unui comitet in cadrul viitorului parlament, care va putea propune modificari noii constitutii. Aceasta i-ar putea face pe suniti sa participe la urmatoarele alegeri parlamentare din decembrie pentru a obtine o reprezentare care sa le asigure greutate politica in negocieri. E de asteptat ca ei sa obtina unele concesii pana la alegeri pentru a-i atrage si a-i integra complet in proces dupa decembrie.
Doar unul din partidele sunite, Partidul Islamic din Irak, a anuntat ca sprijina Constitutia, restul ramanand circumspecte. Si acestea pot fi atrase insa in definirea proiectul politic pentru viitorul Irakului. Daca principalele partide sunite se vor hotari sa candideze in alegerile din decembrie, inseamna ca votul democratic va deveni instrumentul de lupta, izolandu-i si delegitimandu-i pe extremisti si pe oamenii lui Zarqawi. Un semn bun este ca 334 de partide si candidati independenti s-au inscris deja in cursa electorala pentru decembrie, printre ei aflandu-se si principalele forte sunite, care au rolul lor de contrabalansare a tendintelor centrifuge, puternice in unele formatiuni siite si kurde. Un semn bun ar fi formarea de coalitii preelectorale transetnice si transreligioase intre partidele care ar alege sa prezinte liste comune de candidati.
Germenii nemultumirii
Sunitii reprezinta in jur de 20% din populatia tarii, adica peste 6 milioane de suniti din Irak, dar care nu sunt reprezentati decat de 15 parlamentari in actualul for legislativ, compus din 275 de membri. Decizia de a boicota alegerile din ianuarie, cand a fost aleasa Adunarea Nationala de Tranzitie, i-a costat scump, neavand forta sa negocieze in comisia care a elaborat proiectul de Constitutie.
Desi sunitii sunt majoritari in 4 din cele 18 guvernorate, putand teoretic sa impiedice adoptarea Constitutiei, e foarte putin probabil ca se vor mobiliza sa o respinga, in conditiile divizarii liderilor si ale confuziei generale. Unii i-au indemnat sa nu voteze, altii sa voteze impotriva si, recent, unii sa voteze “da”.
Desi proiectul de Constitutie este creditat cu sanse mari de reusita, referendumul pare sa aiba un deznodamant care sa nemultumeasca toate factiunile. Atat siitii, kurzii, cat si sunitii nu vor fi multumiti de rezultate.
Cel mai probabil, siitii vor reusi, impreuna cu kurzii, sa obtina majoritatea la nivel national, dar nu in proportiile pe care le-ar astepta. Nivelul participarii a fost de peste 60%, sub nivelul participarii de la alegerile precedente, din ianuarie.
Politicieni, clerici si liberul arbitru
Sunt multi vinovati pentru imaginea deformata a Irakului, redus la o lupta cotidiana, la baioneta, intre cele trei comunitati din Irak. Majoritatea analistilor opereaza cu distinctii reductioniste sau facil simpliste, sub presiunea distinctiilor la îndemana articulate pe falii etnice sau confesionale. Presupozitia de baza este ca toti siitii gandesc si actioneaza la fel, tot asa cum si kurzii, si sunitii sunt blocuri omogene, indistincte si amorfe care raspund automat doar la comenzi venite de la lideri politici, tribali sau spirituali. Peisajul e departe de a fi monocolor sau in alb, negru si putin gri. Aceasta nu inseamna ca in moschei nu se va spune cum sa se voteze. Campaniile de educatie civica si informare a alegatorilor prin clipuri publicitare la televizor sau mesaje in presa scrisa par sa paleasca in fata puterii imamilor, seicilor si ayatollahilor. Toata lumea a stat cu ochii pe Al Sistani, Moqtada Al Sadr si Asociatia Invatatilor Musulmani. Dar in doua sondaje recente, cei mai multi irakieni au afirmat ca nu vor fi influentati de nimeni in decizia privind votul Constitutiei, pe pozitia a doua si a treia fiind liderii religiosi, la egalitate cu familia si prietenii.
Exagerarea rolului liderilor politici si religiosi nu trebuie insa sa ne faca sa pierdem din vedere ca totusi, in astfel de momente de confuzie, oamenii au nevoie de puncte de reper solide, iar liderii religiosi au fost figuri ale rezistentei fata de Saddam. In Irak nu pare sa existe un lider politic care sa rezoneze in inimile si mintile tututor irakienilor si care sa fie capabil sa aduca impreuna toate comunitatile.
Presedintele Irakului, Jalal Talabani, a recunoscut intr-un interviu la CNN din septembrie ca cea mai puternica personalitate in Irak este Al Sisani, ayatollahul din Najaf. La alegerile precedente, de pe minaretele moscheilor difuzoarele prin care, de regula, imamii ii chemau la cele 5 rugaciuni ale zilei pe credinciosii musulmani, ii indemnau pe aceiasi credinciosi sa voteze cu o anumita lista de candidati sau sa nu voteze deloc. Moscheile au fost principalii agenti electorali si de data asta.
Profilul insurgentului
Limba araba este generoasa cu cuvintele care desemneaza luptatorii. Semantica e sensibila si introduce nuante importante. Luptatorul arab este definit ca “mujahedin”. Cel ce isi jertfeste viata pentru altii e numit “fidein” sau “istisadi”, martirul este denumit ca “sahid”, dar are si intelesul de “suicide bomber” daca e folosit ca “intihari”.
Teroristul e “erhabi”, iar grupul armat sau grupul din opozitie e “musallah”. Toate aceste cuvinte se amesteca si au intelesuri diferite, insa in functie de perspectiva din care opozitia fata de “ocupatia americana” este privita.
Oricum ar fi numiti in araba sau in engleza, insurgentii care se arunca in aer si omoara civili in piete si pe strazile din Irak au in genere fizionomia sunitilor irakieni intre 20-30 de ani, tineri indoctrinati, de regula din familii nevoiase si din zone rurale sau mahalale ale marilor orase. O cercetare recenta arata ca exista 3.000 de insurgenti in Irak, din care 10% sunt straini. Acestia din urma formeaza grosul atentatorilor sinucigasi, cei mai multi fiind musulmani din Algeria, Yemen si Siria. Pe langa acestia, exista atat militii ale kurzilor si siitilor, cat si gasti de cartier si bande de criminali care ucid si rapesc pentru rascumparare. Al Badr sunt militiile siite apropiate de SCIRI (creat in Iran, in 1982, in plin razboi intre Irak si Iran) si Partidul Dawa, partidele siite dominante in lista care a castigat alegerile din ianuarie, anul acesta. Ambele organizatii si bratul lor armat au o lunga istorie care le apropie de vecinul de la est majoritar siit si de Garzile Revolutionare Iraniene. Clericul Moqtada Al Sadr, si el siit, dar cu o agenda nationalista, are propria armata, Al Mehdi. Kurzii au militiile peshmerga, formeaza in fapt politia regionala. Se acuza unii pe altii ca se asasineaza reciproc si urmeaza sistematic o campanie de epurare in zonele pe care le controleaza. Rezultatele: circa 500 de incidente si sute de civili omorati saptamanal, aproape 2.000 de soldati americani ucisi si 14.000 raniti, infrastructura distrusa sistematic, spitalele fara echipament si medici, benzinariile fara strop din rostul existentei lor.
Articolul 9 al Constitutiei stipuleaza ca “formarea militiilor in afara cadrului fortelor armate este interzisa”. Cam tarziu. Militiile sunt formate, multe ca forme de rezistenta si de lupta impotriva regimului Saddam. Armata irakiana din vremea lui Saddam a fost dizolvata in 2003. Solutia pentru multe militii a fost sa se infiltreze in armata si politia reconstruite de coalitia multinationala. Este clar ca loialitatea lor este locala, regionala sau extrateritoriala, dar in nici un caz nationala. Intre timp, un serial controversat produs in Arabia Saudita si difuzat in Orientul Mijlociu arata cum militantii fundamentalisti care se arunca in aer crezand ca isi vor primi recompensa in ceruri, sub forma convietuirii vesnice cu 70 de fecioare (nu e clar de fapt daca raman etern in aceasta stare pura, ca apanaj al plutirii in paradis), denigreaza intreg Islamul si pe toti musulmanii. Trebuie insa mai mult decat un film ca sa ii impiedici pe tinerii indoctrinati si saraci din lumea araba sa se alature extremistilor, dandu-le alte scopuri.
Cleptocratia pe postul Al Iraqia
Confuzia privind textul Constitutiei e mare, cea mai mare parte a irakienilor auzind de Constitutie doar de la televizor. In plus, multi irakieni, indiferent de apartenenta religioasa sau etnica, sunt dezamagiti ca nu s-a imbunatatit mare lucru in viata lor de la ultima alegere, din ianuarie. Acesta ar fi un semnal pentru liderii politici, religiosi si tribali din Irak: in locul jocurilor de putere, trebuie sa se mai si guverneze si sa se genereze prosperitate pentru oameni. Acestea ar fi premisele propice pentru moderatii din toate factiunile ca sa gaseasca un teren comun.
Scandalurile recente de coruptie nu au socat prea multa lume. Toti irakienii le-au putut urmari pe postul Al Iraqia. Perceptia generala a irakienilor de rand, care nu vad imbunatatiri in viata lor cotidiana, era oricum ca banii publici se scurg in buzunare private si nu ajung la ei. Cleptocratia generala pare sa fi fost confirmata de anchetele care au aratat ca Ministerul Apararii si Ministerul Petrolului au aranjat contracte prin care au fost delapidati peste 2,5 miliarde de dolari. Asemeni multora din fosta nomenclatura a partidului Baas, care au plecat din Irak dupa martie 2003, multi decidenti din perioada post-Saddam au parasit Irakul cu banii castigati ilegal. 27 dintre ei sunt anchetati, printre ei si fosti ministri de anul trecut. S-a zvonit ca noii parlamentari au inceput sa discute, imediat dupa instaurare, pensiile si indemnizatiile pe care le vor primi.
In acest timp, cea mai mare parte a irakienilor stau la coada la benzina, li se intrerupe zilnic alimentarea cu apa si curent si in medie 30-40 dintre ei mor zilnic in urma atacurilor teroriste. Populatia vrea sa intinda mana sa atinga si sa culeaga roadele democratiei. S-au saturat de miraje si iluzii.
Nu au mancat “dolma” cu soia
In plus, multi irakieni, inclusiv din cei cu care am vorbit, sunt deznadajduiti de faptul ca puterea politica si economica pare sa fi intrat pe mana concetatenilor lor ce au trait in strainatate in ultimii cativa zeci de ani. Sindromul pe care l-am experimentat in Romania in primii ani de tranzitie si pe care l-au cunoscut si alte tari est-europene, cel al consumatorilor de salam cu soia si nechezol, poate fi tradus in Irak prin “nu au mancat dolma (un fel de sarmale) cu soia”.
Primul ministru, presedintele, vicepresedintii, presedintele Adunarii Nationale de Tranzitie au petrecut ultimii ani in afara Irakului. Cea mai mare parte a membrilor guvernului are pasaport strain. Familiile lor sunt in Anglia, SUA, Arabia Saudita, Iran, Suedia etc. La o adica, acesti oameni, care au si o independenta financiara, pot parasi Irakul intr-o zi. Irakienii de rand ii acuza ca nu le pasa prea mult de Irak, oricum nu inteleg situatia din tara de care au fost deconectati lung timp, au venit doar sa isi umple desagii, furandu-le lor, cei ce au suferit in Irak privatiunile regimului Saddam, posturile de decizie, iar daca ceva rau se intampla, ei o sa ramana sa indure in continuare, restul punandu-se la adapost in afara tarii. Tensiunile intre cele doua grupuri sunt reale, transgresand diferentele entice si religioase. Cu atat mai mult, cu cat neincrederea e reciproca: cei intorsi ii privesc, la randul lor, drept colaborationisti pe multi din cei ramasi, considerand ca sunt singurii posesori ai unei arte a conducerii invatate in genere in Occident, fiind singurii capabili sa transforme Irakul.
Aceasta nefericita istorie de asezare de straturi ale emigratiei peste baza celor ce au ramas in tara e dublata de o rivalitate intre functii politice insuficient definite. In administratia de tranzitie, actualul presedinte este intr-un raport de rivalitate cu premierul, asemanator celui dintre predecesorii lor din guvernul interimar. Vazandu-i votand pe Jafaari si Talabani in sectia de vot a VIP-urilor, mi-am amintit ca la alegerile din ianuarie fostul presedinte Ghazi Al-Yawer venise chiar inainte sa deschidem sectia electorala ca sa voteze inaintea premierului de atunci Iyad Allawi si sa capteze atentia presei. Numai ca a ajuns si inaintea media si a trebuit sa mai astepte. Sa speram ca, macar la alegerile din decembrie, liderii nu se vor mai inghesui sa voteze in Zona internationala - septica, fara indoiala, puternic fortificata, fara doar si poate, dar si trainic izolata de Bagdadul si Irakul real -, ci in una din sectiile de votare din tara, in mijlocul celor pe care ii guverneaza.
Irak, 15 octombrie 2005
