De același autor
Intemeietori de partide postdecembriste, seniori politici postcomunisti, lideri ce pareau sudati de scaunul puterii in partidele lor, toti par sa astepte, invariabil, lovitura destinului: inlaturarea lor chiar de catre cei ce i-au protejat si promovat. Mitologia greaca consemneaza o stare de lucruri asemanatoare.
Vechii greci credeau ca zeii pe care ii venerau sufereau de o neincredere innascuta in odraslele lor. Noii zei erau suspectati de parintii lor, pe baza prorocirilor, ca vor sa ii indeparteze de la putere. Uranus isi inchisese odraslele in Tartar, fara sa poata pacali insa soarta care il avertizase pe zeul cerului ca progeniturile sale si ale Geei, zeita pamantului, ii vor lua puterea. Cronos, fiul sau, desi isi inghitea de la nastere copiii, va suferi de aceeasi soarta. Uranus a fost rasturnat din jiltul puterii peste tot si toate de fiul sau Cronos. Acesta, la randul sau, a fost inlaturat de fiul sau, Zeus, care a devenit stapanul Olimpului.
Primii zei ai politicii postcomuniste romanesti sufera de sindromul lui Uranus si Cronos, zeii intemeietori. Nu exista gand care sa ii intristeze mai mult pe sefii partidelor noastre decat acela ca odraslele lor politice, uneori ridicate de foarte de jos si asezate alaturi la masa puterii, ii vor sfasia cu prima ocazie. Aprehensiunea de a fi inlaturati de la putere ii macina. Si pe buna dreptate.
Noii lideri ai partidelor, dupa o perioada de coabitare cu cei ce i-au ridicat, par a fi predestinati paricidului politic. Ca si cum acest act de ucidere politica a predecesorilor este, ca intr-un ritual de sacrificare, actul de consacrare in politica mare. Cei cu scrupule, animati de loialitati si recunostinte, nu par sa aiba nici o sansa.
Creatii si creatori politici
Nu trebuie sa deplangem insa ceea ce pare a fi o lege naturala a politicii, succesiunea la putere. In principal dupa alegeri, in cazul neaccederii la guvernare, putem observa cu ochiul liber cum cazuri emblematice pentru o ascensiune in timp scurt, datorata exclusiv unor protectori care i-au scos din anonimat, s-au rasculat impotriva creatorului lor politic, de indata ce pozitia acestuia de putere si resursele sale de propulsare pareau a se clatina. Fiecare are in minte un cas de figure in mai toate partidele, “creatii” care s-a razvratit impotriva plamaditorilor lor politici in momente de ananghie.
Fara exhibitii de sentimente de simpatie sau antipatie pentru creatori sau progeniturile lor politice, trebuie spus ca multi tineri politicieni nerabdadori pot avea un destin politic incert. Indiferent insa daca vor fi meteoriti sau stele cu drepturi depline pe cerul nu prea inalt al politicii romanesti, atentatul de paricid este primul lor act politic independent. Fenomenul, care poate purta nume efemer celebru, eventual prin asociere fortata cu un mare predecesor, este relevant pentru o atitudine de viata politica in care nu au loc loialitatea si recunostinta, ci primordial ambitia si aviditatea de putere.
Quid pro quo
Sa nu ne amagim insa. Actiunea de propulsare de catre Prometeii politici a unor semizei, la randul lor cu aspiratii si libido dominandi, nu este complet dezinteresata. Dincolo de faptul ca, de multe ori, nu este intamplatoare, sustinerea unor noi figuri ale unei generatii de politicieni in ascensiune are drept fundament dorinta de a constitui o retea de fideli, personal alesi. Multi lideri politici romani, fara a fi in nici un fel cazuri unice in lume, incearca sa isi faca chip cioplit, la care sa se inchine supusi adulatori. In politica romaneasca exista o lunga traditie intemeiata pe strategia constituirii retelelor proprii de fideli. Asteptarile mutuale in aceasta relatie de interdependenta sunt bazate pe principiul reciprocitatii. Astfel, cand cineva din piramida puterii, fie sus, fie la baza, nu mai poate sa mai “serveasca”, atunci contractul informal dintre complicii politici cade automat, disparand finalitatea si ratiunea existentei sale.
Modelul quid pro quo din politica noastra emuleaza relatiile de vasalitate din Evul Mediu, in care suveranii cereau loialitate si recunostinta exprimate militar sau financiar, in schimbul fragmentelor de putere locala. Cu cat erau ridicati mai de jos, chiar si complet nemeritat, depozitarii puterii investiti de suverani erau mai susceptibili sa isi aduca aminte cine au fost binefacatorii lor care i-au pus in pozitii unde poate nu ar fi visat sa ajunga. Loialitatea nu era insa direct proportionala cu drumul parcurs pe verticala sub impulsul unui protector. Juramantul de credinta era si atunci incalcat.
De cele mai multe ori, chiar de cei ce erau ridicati de foarte de jos, dar care dezvoltau rapid instincte de alpinisti necrutatori, prea repede uitatori ai cauzei ridicarii lor si degraba varsatori de sange politic. Nu mania, ci calculul de putere ii mana pe ei in lupta.
Nerabdare, pragmatism, loialitate
Dupa un timp insa, lucrurile par sa se fi asezat si in Olimp. Zeus nu a mai avut soarta ascendentilor sai. Acesta a fost in fond singurul care, dupa ce a luat puterea prin forta, infruntandu-si progenitorul, a avut intelepciunea sa imparta puterea cu fratii, surorile, copiii sai si cu alti zei pe care i-a considerat demni de increderea sa. Fiecare din zei isi vedea de treburile lui, cu hachitele si manifestarile lor de putere, insa toti se temeau de fulgerele marelui Zeus.
In mod similar, vesnica galceava pentru puterea pamanteana, al carei deznodamant asteptat este devorarea protectorilor sau a pretendentilor la tron, poate fi civilizata de o impartire a puterii si a acceptarii coabitarii unor curente concurente in partide. Aceasta situatie ar fi benefica pentru dinamismul partidelor si capacitatea lor de a se adapta si raspunde schimbarilor din societate. Orice partid mare, cu vocatie guvernamentala, este strabatut inevitabil de falii si factiuni diverse. Departe de a fi un factor de divizare si dizolvare, forta unui partid poate rezida tocmai in aceasta diversitate in unitate, rational coagulata si canalizata spre innoirea si preocuparea pentru performantele partidului.
In fond, Cronos era zeul timpului implacabil. Liderii politici romani nu au nici ei cum sa evite scurgerea timpului, erodarea puterii si, finalmente, inlocuirea lor. In ciuda procesului inevitabil si firesc, trebuie remarcata atat lipsa de loialitate a multor tineri lupi politici fata de cei ce i-au propulsat, cat si impresionanta putere de supravietuire a unei elite politice a carei fizionomie este prea putin schimbata, din, si in multe cazuri dupa, 1989. Aceasta consolideaza perceptia politicii ca un spatiu al jungherelor pe la spate, un spatiu dezonorant si compromitator, in care intelectualii, neinzestrati cu bataiosenia necesara, trebuie sa calce cu grija sau sa ocoleasca aceasta zona a tradarilor, a necontenitului compromis si comploturilor, lasand de multe ori “culoarul” liber ambitiei badarane, golite de orice substanta.
Zeii politicii sunt prin definitie muritori. O minima loialitate, recunostinta, moralitate si eleganta in trecerea sceptrului puterii nu trebuie insa sa fie rezervate doar literaturii romantice, ci si politicii pragmatice. Politica pragmatica, ce se afla pe buzele tuturor ca o scuza universala, este insa putin dispusa sa isi infraneze apetitul, firesc in logica ei, pentru “canibalismul” politic.
Regele, sultanul si papucii
In contextul de la noi al unui profesionalism embrionar in politica si al unei politici personalizate, loialitatea in spatiul public nu trebuie sa fie numai despre persoane si lideri. Trebuie sa existe si loialitate si fidelitate cimentate in jurul unor valori si al unei solidaritati coagulate de obiective si solutii impartasite. Loialitatea si credinta in idei, proiecte si principii politice pot diferentia sfera politicii de retelele absconse de solidaritate si mafii, in care conteaza doar loialitatea fata de persoane, bazata pe frica si interese comune. Pentru multi dintre politicienii romani se aplica adagiul roman: “Plerique metu boni, non innocentia” (“Cei mai multi sunt buni datorita fricii, nu virtutii”).
Intotdeauna se vor gasi oameni politici cameleonici care sa aiba pregatita in recuzita de rezerva exclamatia refondatoare: “Le Roi est mort. Vive le roi!”. Insa, asa cum papucii sultanului se mai schimba, gurile ce se grabesc sa gratuleze institutia papucilor, independent de ocupantii lor, nu ar trebui sa uite atat de repede culorile, formele si gustul papucilor care nu mai sunt la moda. Si asta nu din frica unei lovituri de papuc, care, intre noi fie vorba, nu poate fi la fel de napraznica ca fulgerele lui Zeus.
