Fetele Cotidianului cu iahnie de fasole

In fiecare luni seara, chibitarii de oca­zie, insetati de cunoastere si divertisment, au motiv de bucurie: la Realitatea TV se intruneste sfatul inteleptilor, cinci la nu­mar, din trustul Realitatea-Catavencu. Cifra 5, o cifra grea de sensuri si sim­bo­luri, care, in reprezentarea ei fenomenala, usureaza binisor, dupa cum se poate lesne inchipui, saptamana de saptamana, buzunarele generosului proprietar de trust. Acesta nu se zgarceste si spera, in schimb, ca investitia sa renteze, intrucat, presupune el, cei cinci membri ai Con­si­liu­lui Editorial al Cotidianului reprezinta sum­mum-ul jurnalismului profesionist de te­leviziune, de ultima ora: expertiza, obiec­tivitate, elocinta, pasiune, stil, claritate si, imperios necesar, telegenie. Ecusonul de analist-comentator a fost aici impartit, la intrarea in sanctuar, fara parcimonie. O quinta valoroasa, imbatabila. O adevarata quinta royala. Ne-am ingadui, dintr-un im­puls ludic, sa asociem pe fiecare dintre ei cu valoarea, in ordine crescatoare, a car­ti­lor care compun formatia de poker atot­cas­tigatoare: Decarul - Mircea Dinescu, Valetul - Adrian Ursu, Dama - Robert Tur­cescu, Popa - Doru Buscu si Asul - Emil Hurezeanu. Se poate prezuma culoa­rea lor comuna, aducatoare de noroc: trefla, cu cele trei varfuri infipte ca un tri­dent in potul gras, imprastiat pe postavul verde-cenusiu al media autohtone, la care ravneste orice novice optimist - mo­ne­dele zornaitoare ale autoritatii, jetoa­nele multicolore ale notorietatii si banc­notele jumulite ale prosperitatii in galop. Patru dintre ei cred ca sunt idolii la care se inchina pelerinii audientei si, precum pes­carul Santiago din nuvela lui Heming­way, dorm linistiti si viseaza lei. Doar unul este insusi leul si viseaza la o alta jungla, care sa-l incapa si sa-l merite.

Decarul omniprezent si omniscient este chemat in virtutea inertiei, fiindca, fara el, quinta suprema nu s-ar putea con­stitui. Nu are asadar valoare in sine, in ca­drul formatiei, ci una contextuala. Portre­tul lui pare sa fie materializarea urma­to­rului silogism: "Lumea este variata si in­fi­nita. Mircea Dinescu este un om de lume. Deci Mircea Dinescu este chiar lu­mea variata si infinita, in fiintarea si concomitenta ei reflectare". De aici, aplom­bul agresiv, insotit cel mai adesea de formulari pe un ton apodictic, fiindca nu competentele profesionale conteaza, ci rezonanta biografica si onomastica. Pri­pit, umoral si excesiv de neprotocolar, Mir­cea Dinescu exceleaza in oralitati stri­den­te, licentioase, si accente de o vulgaritate naucitoare, mai ales atunci cand, cu in­­ga­duinta celorlalti participanti si in beneficiu propriu, exhibeaza copertile manualului de cuget golanesc si simtiri concupis­cente, caruia i se dedica trup si suflet, revista de trista celebritate Plai cu boi, o mostra rara de misoginism maculator, prost gust si humor ieftin, de sorginte pau­pera. Aici simtul negustoresc ancestral da cu tifla probitatii si acuratetii jurnalistice achizitionate in graba de la taraba unui bazar oriental. Cat priveste inchinaciunea in versuri, adresata Elodiei, la emisiunea din 25 august 2008, lipsita de cea mai ele­mentara intelegere, discretie si empatie pentru persoana disparuta, ea naste in­­trebarea legitima: cum ar fi sunat versul de la urma, "ea ne face din cur cu ochiul", daca ar fi fost vorba de propria fiica, pierduta, precum Elodia, in neant sau sub pamant? Poate ca acest raspuns ar fi trebuit sa-l dea ceilalti patru jurnalisti, care, osteniti de atata analiza pertinenta, au izbucnit intr-un ras de circumstanta. Mo­mentul recitarii a dat tonul unei rupturi brutale intre o emisiune serioasa de jur­na­lism aplicat, de care avem nevoie ca de aer, si balciul cenaclier de provincie. Za­darnic isi rotea Gore Pirgu privirile lubrice in cautarea lui Pasadia si a lui Pantazi. La masa stateau doar niste umbre mute. Dar mondenitatea si hedonismul poetului, re­ciclat in analist hazliu si gastronom au­to­didact, au salvat, la tanc, aparentele. Mir­cea Dinescu a oferit, la sfarsitul emi­siu­nii, o reteta noua de iahnie de fasole. 

Valetul pandeste atent si, format la scoa­la CTP (Cuvantul trozneste si poc­nes­te), viseaza la o charisma in veci nein­­corporata, compensata verbal prin aser­tiuni precise, dovedind o gandire rapida si asociativa. Expresia este glaciala si con­ton­denta, tradand nu doar rautate si ne­par­ticipare afectiva, ci si o latenta predis­po­zitie catre agresivitate. Adrian Ursu exem­plifica cel mai bine opinia ca jurna­lis­tul incorporeaza trei intr-unul: detectivul, procurorul si judecatorul. Si toti trei sunt in­­­tepeniti intr-un zambet fad, prafuit, ca al unei statui budiste, recent dezgropate.

Dama, aflata in pozitia de mijloc, nu com­plet lipsita de o anume mladiere, in­con­stanta si cautare a reperelor certe, ati­tu­dini preponderent feminine, pornita cand­­va impetuos si promitator, priveste cand spre primii doi, mai mici ca valoare decat ea, cand spre varful formatiei, in speranta inhatarii excelentei profesionale. Ca multi alti colegi de generatie, Robert Turcescu, un adept infocat, la inceputuri, al scolii jurnalistice CTP (Cristian Tudor Po­pescu), aspira, si el, dar cu putine san­se, la statutul de "guru" al natiunii, precum mo­delul sau de odinioara, ale carui sentinte cad cu zgomot semantic si ra­man, pentru multa vreme, un punct de mirare si seductie. Histrionismul decarului il atrage in aceeasi masura ca si hiera­tis­mul rigid al valetului. Dar niciunul nu i se potriveste intru totul. Moale si relaxat, uneori, ca un causeur innascut, febril si as­pru, alteori, Robert Turcescu pare in per­manenta preocupat de dilema funda­men­tala, raspunzatoare pentru toate esecurile sau izbanzile umane: luarea deciziei corecte la momentul dat. In clipul pu­blicitar al emisiunii Fetele Cotidianu­lui, Robert Turcescu isi incruciseaza bra­tele peste piept si isi salta, ostentativ si copilaros, barbia, incercand, parca, sa im­pu­na respect si recunoastere. Doar ca un statut nu se impune, ci se castiga.

Popa (Regele), nici batran, nici inte­lept, nici bun, asa cum il arata imaginea tra­ditionala pe cartea de joc, nu este in cautarea a ceva, el stie ce are, la ce a ajuns si catre ce se indreapta. Verbul, arma lui cea mai de temut, este la fel de efi­cient, atat in presa scrisa, cat si in cea vizuala. Dintre cei cinci, Doru Buscu este cel mai putin telegenic, stangacia lui cor­po­rala este, de multe ori, evidenta. Pare mai preocupat de formulari, decat de rationamente, desi el doreste exact con­tra­riul. Nu isi simte prestigiul amenintat de primii trei, lumea lui e una a pozi­tio­na­rilor solide, si nici nu ravneste sa uzurpe autoritatea piscului. Isi este suficient siesi. Trasatura stilistica si comporta­men­tala dominanta, cruzimea, a simtit-o pe propria piele Traian Ungureanu, intr-o emi­siune de pomina, moderata de Robert Turcescu. Campion la terfelirea in noroi a unui coleg, prins el insusi in clestele unui embarras de choix, maestrul de cere­mo­nii isi imbunatatea ad-hoc performantele sadice, sub privirile admirative ale lui Tur­cescu si neputinta descurajanta a vic­timei.

Asul inchide quinta si o onoreaza. Emil Hurezeanu este tot ce are mai bun jur­nalismul romanesc la ora actuala. Mai ales cel de televiziune. Cultura, eleganta, viziunea, cunostintele solide din domeniul politologiei si istoriei, precum si folosirea unei limbi curate si expresive fac din emi­siu­nile la care participa Emil Hure­zeanu o adevarata sarbatoare. La Fetele Cotidia­nu­lui, unde se face politica inalta, cu iah­nie de fasole si "sarmalute in foi de fita", Emil Hurezeanu nu isi are locul. Pen­tru el ar trebui inventat un alt Banchet.

Daca as fi prietenul lui, mi-as permite sa-i spun: "Ia-ti desaga si toiagul si um­bla!". Quinta ramasa descoperita s-ar pu­tea oricand inchide cu vreun nouar de pri­pas si, atunci, popa (regele) ar prelua pozitia cea mai inalta, manuind cu auto­ri­tate sceptrul si sigiliul trustului. Dar cum nu-i sunt prieten, eu raman neconsolat, iar el ramane, mai departe, sa gireze, din mo­tive personale, o "tacla analitica" cu gust de iahnie.