Apocalipsa lirică. Viena, ecorșeu citadin în vremea molimei

Mi-am dat seama cum se face că zilele acestea îmi tot vin în minte la orice privire mai ocolită, evazivă, pe străzile nefiresc de pustii ale Vienei, frânturi din Blaga. Pe de-o parte, vremea de restriște, dată de izolare, nesiguranță și angoasa bolii, face ca din substratul meu mnemonic să năvălească la suprafață, ocupând locul gol lăsat de îndatoririle funcționale, de agenda previzibilă, exact ce crezusem că a dispărut odată cu un timp, cu o vârstă adică poezia, expresie a cumpenei și a necunoașterii. Sunt fărâme din amplele exerciții hermeneutice de odinioară, rămășițe metaforice, decupaje care îmi revin în aceste momente. Ele funcționează ca niște globule albe, anticorpi lirici, ce mi se activează în jurul creierului în momentele de „carantină”, atunci când vidul exterior mă amenință cu alienarea. Așa îmi imaginez că mă imunizează poezia de mine însumi în momentele în care nimic din ce făceam nu mai funcționează, atunci când pierzi toate automatismele vieții prozaice și previzibile de dinainte.

Pe de altă parte, zilele acestea, tot prin înlesnirea recluziunii și a vidului dimprejur, constat că Viena mi-am imaginat-o întotdeauna într-o dispoziție narativă, nicidecum lirică. Barocul ei era greoi și uniform, ca un elefant gata să te strivească dacă nu ești atent și nu i te strecori printre picioare, cu firave alternanțe vesele, prin curțile ei secrete și largi, ascunse turiștilor, cu interioarele înalte și reci, cu privirile distante ale locuitorilor ei, obișnuiți de mult cu practica distanțării socială. Îmi părea un oraș lipsit, dezinteresat de lirism, dar cu ample istorii, narațiuni de fin de siècle decadent, cu personaje „fără însușiri” dar pline de cauzalitate, situat cel mult la granița dintre lirism și narațiune. Astăzi însă sunt martorul unei schimbări radicale și halucinante pe care o mărturisesc. Peste noapte, fața orașului s-a schimbat și asta nu pentru că s-a schimbat ceva în arhitectura urbană a capitalei, în uniformitatea ei monumentală. Ringul, Votivkirche, Universitatea, Rathaus, Burgteather, Parlamentul, muzeele gemene, Hofburg, Opera, Stephansdom, Belvedere au rămas la locul lor, neatinse și neclintite, prezente dar absente. Ce paradox! Fața lor barocă e aceeași, cea vieneză însă, nu. Și-au pierdut „ceva”, o identitate pe care nu o conștientizasem înainte, pentru că o confundam cu cea a orașului vibrant, logic și previzibil. Toate clădirile astea se văd acum ca un ecorșeu, pentru că și-au lepădat pielea, și-au pierdut oamenii care le dădeau sensul măreției. Viena e goală din pricina pandemiei și a măsurilor de distanțare socială și pare că a devenit un oraș de tinichea, care sună a gol. Sufletul vibrant al orașului s-a retras încet, încet în abstractele interioare de sub pielea orașului. Din nou livresc o spun, parcă niciodată nu s-a potrivit mai bine orașului de azi, Viena lui Broch, adică e mai mult decât la începutul secolului trecut, orașul „Apocalipsei vesele”, nimic mai mult sau mai puțin decât „o decorațiune a vidului”.

Revenind la Blaga și la Viena lui, mi-l imaginez prin 1918, în vremea războiului și în prag de gripă spaniolă, mergând apăsat pe Ringul vienez, într-un oraș afectat de penurie, de instabilitate, de neîcredere și nesiguranță, în care se simțea peste tot spaima dezintegrării și a morții. Am recitit intenționat zilele acestea Hronicul și cântecul vârstelor unde contextualizarea actuală m-a făcut să am impresia a trei obsesii majore în viața sa la începutul tulburatului secol XX, două spațiale și una umană. Cea umană este prezența feminină a Corneliei Brediceanu, Blaga invocând întâlnirile cu ea în diferite locuri istorice ale orașului. Primul topos spațial este spațiul natal transilvănean, unde Blaga se înapoiază mereu ca la un centru, adică la „vatra” generatoare de „tâlc”, iar al doilea este Viena. E locul refugiului, izolării, angoasei războiului și excluderii, a studiului în tihna bibliotecii universitare și a adopției literare, în efervescența cafenelelor literare. Nașterea „Poemelor luminii” în capitala imperiului are azi ample ecouri în mintea mea, regăsind la pas orașul gol, în plimbările mele centrifuge și redescoperind lirico-spațial poezia blagiană. Viena în vremea crizei, a pandemiei a devenit brusc pentru mine surprinzător de lirică.

Digresiune lirică

Cuvântul

„Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?”

(L. Blaga, „Încheiere”)

La TV oamenii vorbesc simplu, direct, fără patos și fără sentimentul apocalipsei despre efectele virusului și despre măsurile necesare de distanțare socială, dând impresia, în mod bizar, că ar mai fi avut experiența aceasta. Sunt eficienți în comunicare și disciplinați, explică prin referință la exemplele țărilor mai greu încercate de criza de sănătate și cu argumentele științifice ale epidemiologilor. E o funcționalitate a comunicării publice de invidiat, fără speculații și falși specialiști. Te simți asigurat de recomandările frecvente, calme, ale bonomului, sfătosului președinte ca un bunic bun, recunoscător tuturor, de la personalul medical, guvern, opoziție, până la copiii de grădință, măcar pentru răbdarea lor în izolare. Cuvintele sunt atent alese, nu e nevoie de o mare de fraze încâlcite și panicarde, nimeni nu citește abuziv statistici și comunicate militare. Omului obișnuit în alte părți cu diluviul jurnalistic de panică în vreme de criză, situația din media vieneză i se poate părea suspect de tăcută. Tăcerea este duhul la care sunt îndemnați în prezența nevăzutului și angoasantului virus.

Mișcarea

„Turn negru stă în picioare

şi-şi numără anii învins.”

(L. Blaga, „Oraș vechi”)

Viena barocă e stingheră fără oamenii care s-o admire. Îmi pare că a rămas ca o narcisistă-mbufnată, fără retinele în care să-și reflecte dimensiunea, măreția și autoritatea de capitală k.u.k. (kaiserlich und königlich - imperială). Nu și-au imaginat rebelii secesionului vienez o așa subminare naturală a barocului bunicilor îngâmfați de îndrăzneala schimbării. Ceea ce ei n-au reușit decât firav și după o sută de ani, adică să deturneze atenția de la coloanele grele și apăsătoare, de la piatra severă a vechiului imperiu, în care se reflecta discret sufletul îndârjit și aspru al strămoșilor, a reușit un virus în doar două săptămâni. Posomorât, singuratic și stingher, arogantul baroc vienez îi face loc treptat rocambolescului Jugendstil, care tresaltă vesel, copilărește și dă culoare străzilor goale. Prin Burgtor, poarta Hofburgului princiar, privirea-mi fuge spre Looshaus, inima neagră de marmură a modernismului vienez proiectată de Adolf Loos, azi indiferentă că mai ieri era sediul unei bănci vieneze și mândră de victoria sa asupra orașului. Fără armate de turiști, oricum nepăsători la Viena ascunsă, fără autocare încărcate de reclame și vitrine de firmă, luminate și colorate, Viena s-a umanizat. E o liniște care îți dă timp s-o vezi, are răbdare și te surprinde prin contraste, care altfel se-ascundeau în marea de lume călătoare și în vânzoleală citadină, numite „civilizație”. La pas, observi o viață secretă, care nu mai e grea și verticală, ci jucăușă și colorată, ce îți iese în față brusc și șmecheresc, prezentându-se parcă: „orașul de sub pielea orașului”.

Culoarea

„Vîntul îl scutură. Martie sună.”

(L. Blaga, „Trezire”)

Campusul Altes AKH, azi sediu al institutelor universității, a devenit un loc al carantinei publice. Universitatea e închisă, studenții au dispărut din peisajul de spital imperial reciclat al AKH-ului, dar părinții și copiii cartierului 9 le-au luat locul. Se plimbă dintr-o curte în alta, stau pe iarbă în grupuri admise, râd și vorbesc tare, dau viață unui spațiu intermitent, care altfel ar fi fost un tablou post-apocaliptic, de spital public golit, prin care doar vântul șuieră. În Campus, locul coloanelor grele ale Hofburgului este luat de alți stâlpi vitali, pe care se sprijină lumea nouă, între care și plimbarea de carantină are sens: Narrenturm (turnul nebunilor), azi muzeu de anatomie patologică, și copacul lui Iuda din curtea 2. Narrenturm-ul s-a închis până în aprilie. Pe iarbă, în spatele lui stau grupuri de tineri gălăgioși și plini de viață, cufundați în doze de bere, ca și cum lumea nu se prăbușește în jurul lor. Respir aerul cald de martie, cu firave parfumuri de Iuda roșiatic înflorit și îmi imaginez fețele palide și zâmbetele ironice din borcanele cu formol ale muzeului de anatomie patologică.

Sunetul

„Neisprăvit rămase fluierul de soc.”

(L. Blaga, „Moartea lui Pan”)

La pas întins prin labirintul centripet al burgului liric, toată lumea pare că a uitat de Viena sonoră, muzicală. Toată rutina aristocrației vieneze a fost bulversată de Covid 19. Afișele stradale amintesc de concertele clasice amânate, de Netrebko sau Villazón care au fost sabotați de virus, la casa lui Mozart, pe Domgasse, nu se mai stă la coadă pentru intrare și de la casa lui Beethoven, Pasqualati-Haus, veșnic ferită de ochii trecătorilor, Ringul se vede gol, ca un drumeag lat într-un peisaj natural, flancat de copaci. Pe Florianigasse aflu că aici a compus Bethoveen, fix acum 200 de ani, gravul „Credo der Missa Solemnis”, perioadă din care datează și cel mai cunoscut portret al său dar informația asta îmi rămâne oarecum străină, pe o stradă goală și distantă în vârstă de 200 de ani. Urechea însă nu mă pierde, ci mă poartă treptat în apropiere, pe Lammgasse (Strada mieilor), de unde sunt magnetizat de o muzică mai familiară, mai jucăușă, mai lirică tocmai în disonanțele sale. Acolo, la balconul unui apartament de la etajul patru al unei clădiri vieneze, o fată cântă o piesă molcomă de jazz. Pe trotuar găsesc, în sfârșit, niște oameni răsfirați, distanțați, care cu capul în sus o ascultă. Ce bucurie nespusă să te-ntâlnești într-o zi de carantină, pe străzile aproape pustii ale Vienei, cu vocea de fluier de soc neisprăvit a unei cântărețe de jazz! O aplaud tumultos ca să mă audă, alături de ceilalți călători rătăciți prin apocalipsa lirică vieneză.

Florin OPRESCU este în prezent lector la Institutul de Romanistică al Universității din Viena unde predă cursuri de literatură română și de știința media. În această universitate a obținut în decembrie 2017 titlul de „doctor abilitat” pe domeniul „Literaturi romanice”, cu o teză despre „Literatură și putere”, publicată în 2018 la De Gruyter. A urmat studii de licență, masterat și doctorat în literatură la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă cursuri de literatură română. În anul 2010 a beneficiat de stagii de cercetare și de perfecționare la Universitatea Paris IV, Sorbona și la Universitatea din Viena, iar între 2010 și 2012 a avut o bursă de cercetare post-doctorală cu tema „Literatură și canon”.