De același autor
În momentul în care scriu acest articol, singurul text care a găsit tonul just al indignării şi al adevărului spus în faţă despre ce se întâmplă dincolo de Prut este cel al lui Mircea Cărtărescu. Da, Moldova nu e pentru noi un stat oarecare, iar tăcerea sau protestele bine temperate ale autorităţilor române se învecinează cu laşitatea.
Da, problema de fond a Moldovei este una de identitate colectivă, care va trebui tranşată dacă vrem ca regiunea să se stabilizeze şi ca Prutul să nu devină o linie de demarcaţie între civilizaţia politică democratică a UE şi un vast spaţiu euro-asiatic dominat de regimuri autoritar-mafiote, precum cel de la Chişinău.
„Republica“ Moldova? Numai de „republică“ nu este vorba la Chişinău, unde românofobia şi moştenirea represivă sovietică ies la suprafaţă ca un untdelemn rânced chiar în aceste zile. „Moldova ex-sovietică“ este o denumire mai adecvată pentru a desemna statul poliţienesc care îşi dă arama pe faţă la frontiera de răsărit a României sub conducerea sindicatului de interese numit „Partidul Comuniştilor“. Pe de altă parte, atâta vreme cât Moldova va fi, aşa cum este, o semicolonie a Moscovei, când mai distantă, când mai supusă faţă de metropolă, ea nu-şi va găsi nici stabilitatea, nici prosperitatea.
O alternativă la această situaţie ar fi fost ca Moldova să devină un fel de nouă „Belgie a Orientului“, cu „flamanzii“-slavofoni şi „valonii“-românofoni trăind alături, nu sub imperiul reconstituit al Moscovei, ci sub cel al legilor şi al democraţiei. Este, însă, mă tem, o perspectivă cel puţin îndepărtată, cu atât mai mult cu cât, din punctul de vedere al coeziunii interne, nici Belgiei celei adevărate, care n-a fost niciodată o colonie, nu-i merge prea bine.
În imediat, însă, prioritatea este alta. România, cea oficială şi cea reprezentată de societatea civilă, trebuie să ridice glasul pentru oprirea represiunii şi intimidării poliţieneşti care s-au dezlănţuit la Chişinău. Manifestaţiile opoziţiei din Moldova, prevăzute pentru vineri, 10 aprilie, au fost anulate pe fondul fricii de reacţia violentă a autorităţilor comuniste. Ameninţările la adresa tinerilor, a părinţilor şi profesorilor, imaginile revoltătoare de arestări şi bătăi administrate în plină stradă de zbirii Securităţii moldoveneşti, arestările făcute în licee şi universităţi în timpul orelor de curs – toate acestea ne amintesc prea mult de România anilor 1989–1990 pentru a ne lăsa indiferenţi.
Nu este vorba aici nici de întărirea slabei opoziţii anticomuniste din Moldova, nici de fortificarea curentului unionist la est de Prut în acest moment de criză. Miza este simplă şi este exclusiv morală: aceea de a împiedica distrugerea unei părţi a societăţii moldoveneşti – formate în primul rând din tineri –, care-şi cere cu disperare dreptul la o viaţă normală, eliberată de perspectiva sărăciei, a emigrării, a fricii de autorităţi, a umilinţei. Atât cât pot judeca după imaginile de la televizor şi de pe Internet, nu i-am văzut între manifestanţi pe părinţii acestor tineri –, iar acest lucru spune mult despre starea de spirit a unei alte părţi din societatea moldovenească. Nu am văzut nici pancarte şi graffiti în limba rusă, ceea ce spune încă şi mai mult despre clivajele ce traversează aceeaşi societate.
Ni se spune că, în privinţa Moldovei, jocurile geopolitice sunt făcute şi că, deci, nu mai e nimic de făcut. Mă tem că este vorba aici de o formă de laşitate sau, mai rău, de amoralitate împărtăşită. La Moscova se vorbeşte foarte mult, de un deceniu încoace, de geopolitică şi foarte puţin despre democraţie. Nu trebuie să cădem în această capcană. Dacă, aşa cum remarca un comentator, Bucureştiul este singura capitală europeană unde se vorbeşte despre situaţia din Moldova, atunci, măcar să ridicăm vocea!
