De același autor
Publicam in continuare fragmente din acea conferinta.
Cei mai multi americani au fost tentati sa priveasca problema jihadului ca pe un fenomen cultivat si incurajat in zonele profund disfunctionale ale lumii, cum ar fi Arabia Saudita, Pakistan, Afganistan si alte parti ale Orientului Mijlociu. Din moment ce jihadismul se petrece “la ei”, solutia pentru eradicarea acestuia consta fie in izolarea Statelor Unite si a altor tari-tinta de acea parte a lumii, fie, asa cum a procedat administratia Bush, in deplasarea in acele zone si eliminarea problemei de la radacina, prin inlaturarea dictatorilor si promovarea democratiei.
Nu exista nici o indoiala, desigur, ca lumea musulmana este disfunctionala in multe privinte si ca Arabia Saudita si Pakistanul au fost sursele unei ideologii extremiste si ostile. As spune, totusi, ca, pe termen lung, o problema interna grava cu care se confrunta democratiile liberale in prezent este integrarea minoritatilor diverse din punct de vedere cultural, mai ales a celor care provin din tari musulmane, ca cetateni ai statelor cu democratii pluraliste. Desigur ca imigratii diversificati cultural creeaza probleme tuturor tarilor, dar as afirma ca Europa a devenit si va continua sa fie un teritoriu fertil si un câmp de lupta esential pentru conflictul dintre islamismul radical si democratia liberala. Motivul ar fi ca islamismul radical in sine nu provine din societatile musulmane traditionale, ci este mai degraba o manifestare a politicilor identitare moderne, o consecinta secundara a procesului de modernizare. In aceasta privinta, islamismul este, din pacate, o provocare familiara, pe care am intalnit-o si in trecut in politicile extremiste ale secolului XX.
Exista semnale negative pe tot acest front: atentatele din Madrid (11 martie 2004); asasinarea lui Theo van Gogh de catre Mohamed Bouyeri, la Amsterdam (2 noiembrie 2004); atentatele din Londra (7 iulie 2005); revoltele care au distrus suburbiile Frantei (noiembrie 2005).(1) Musulmanii reprezinta 7-8% din populatia Frantei, mai mult de 6% din populatia Olandei, iar, in orase ca Rotterdam, sunt aproape majoritari (vezi tabelul(2)). Chiar si fara o noua retea de imigratie (pe care majoritatea tarilor europene au stopat-o deja), natalitatea crescuta in rândul comunitatilor minoritare va mari in generatia urmatoare proportia totala a acestora in cadrul populatiei. Cele mai multe tari europene au partide populiste de dreapta care se opun imigratiei si care se mobilizeaza din ce in ce mai mult in legatura cu problema minoritatilor musulmane: Frontul National din Franta, Vlaams Belag (fostul Vlaams Blok) din Belgia, partidele populare din Danemarca si Elvetia si Partidul Libertatii din Austria. Mediul academic, jurnalistii si politicienii europeni din curentul majoritar au evitat pâna de curând sa abordeze deschis problema integrarii musulmanilor, in ciuda unei literaturi din ce in ce mai bogate si, in unele cazuri, foarte alarmiste, despre aparitia “Eurabiei”.(3)
Islamismul radical si politicile identitare
Ideologia islamista radicala, care a motivat multe dintre atacurile teroriste din ultimii zece ani, trebuie vazuta in mare masura mai degraba ca o manifestare a politicilor identitare moderne decât ca o afirmare a culturii musulmane traditionale. Prin urmare, este ceva in chintesenta modern si, deci, cunoscut noua din miscari politice extremiste anterioare. Faptul ca ideologia este moderna nu o face mai putin periculoasa, dar ajuta la clarificarea dimensiunii problemei si la gasirea posibilelor solutii.
Argumentul ca islamismul radical contemporan este o forma a politicilor identitare a fost avansat in principal de savantul francez Olivier Roy in cartea sa Islamul globalizat.(4) Roy sustine ca radacinile problemei nu sunt culturale, adica islamismul radical nu este un derivat al unui element natural sau esential pentru religia islamica sau pentru sistemul cultural pe care islamul l-a produs. Islamismul radical a aparut, potrivit lui Roy, tocmai pentru ca islamul de azi s-a deteritorializat atat de mult, incât a aruncat in aer intreaga problema a identitatii musulmane.
Problema identitatii nu apare deloc intr-o societate musulmana traditionala, asa cum nu aparea nici in societatile crestine traditionale, cum ar fi catolicismul medieval cu care s-a confruntat Luther. Intr-o societate traditionala, identitatea unui individ este data de parinti si de mediul social; totul, de la trib si familie, pana la imamul local si structura politica a statului, leaga identitatea unei persoane de o ramura specifica a credintei islamice. Nu este o optiune personala. Ca si iudaismul, islamul este o religie care se concentreaza pe respectarea unor norme sociale externe. Aceste reguli provin mai ales din traditii, obiceiuri, invataturi si venerarea unor locuri sfinte; religiozitatea traditionala nu este universalista, in ciuda universalismului doctrinar al islamului.
Potrivit lui Roy, identitatea devine o problema exact in momentul in care musulmanii parasesc societatile traditionale emigrând, de exemplu, in Europa de Vest. Intr-un asemenea caz, identitatea unui individ ca musulman nu mai este sustinuta de societate; intr-adevar, asupra unui asemenea individ exista o presiune puternica de a se conforma normelor culturale predominante ale societatii occidentale. Chestiunea autenticitatii intervine intr-un mod fara precedent in societatea traditionala, din moment ce acum exista o prapastie intre identitatea interioara a individului ca membru al comunitatii culturale musulmane si comportamentul lui fata de societatea din jur. Aceasta explica permanenta chestionare a imamilor de pe site-urile islamiste in legatura cu ceea ce este haram (interzis) si ce este hallal (permis) - intrebari de genul “este haram sa dai mâna cu o femeie profesor?” nu apar in Arabia Saudita, pentru ca aceasta categorie sociala nu exista acolo.
Islamismul radical si jihadismul apar exact ca raspuns la aceasta cautare a identitatii. Osama bin Laden este cel care poate raspunde la intrebarea “cine sunt eu?” lansata de un tânar musulman din Olanda sau Franta: este un membru al unei umma globale, definita prin adeziunea la o doctrina islamica universala din care au fost indepartate toate obiceiurile locale, toti sfintii, toate traditiile s.a. Identitatea musulmana este in prezent mai degraba o chestiune de credinta interioara, decât una de conformare exterioara la practica sociala. Roy subliniaza ca acest lucru reprezinta “protestantizarea” credintei musulmane, unde mantuirea rezida intr-o stare subiectiva, aflata in contradictie cu comportamentul exterior al individului. Astfel a fost posibil ca Mohamed Atta si alti câtiva dintre conspiratorii de la 11 septembrie sa consume bauturi alcoolice si sa mearga intr-un club de striptease in zilele de dinaintea atacurilor.
Intelegerea islamismului radical ca o forma a politicilor identitare explica, de asemenea, de ce a doua si a treia generatie de musulmani europeni s-au indreptat catre acesta. De obicei, la prima generatie de imigranti nu s-a produs o ruptura psihologica de cultura tarii de origine, acestia aducandu-si obiceiurile in noile locuinte. Dimpotriva, copiii acestora de multe ori dispretuiesc religiozitatea parintilor, fara ca, totusi, sa se fi integrat inca in cultura societatii occidentale inconjuratoare. Prizonieri intre doua culturi cu care nu se pot identifica, ei sunt atrasi in mod deosebit de ideologia universalista pe care o ofera jihadismul contemporan.
Olivier Roy exagereaza atunci cand afirma ca islamismului radical trebuie privit ca un fenomen in principal european; exista destule alte surse pentru ideologiile radicale care provin din Orientul Mijlociu. Arabia Saudita, Pakistanul, Iranul si Afganistanul au exportat ideologia islamista radicala, iar Irakul ar putea sa o faca in viitor. Dar chiar si in tarile musulmane, analiza lui Roy ramâne intr-o mare masura valabila, deoarece confruntarea acestor societati cu modernitatea este cea care produce criza de identitate si radicalizarea. Globalizarea, cu Internetul si mobilitatea enorma a populatiilor, a estompat granitele dintre lumea dezvoltata si societatile musulmane traditionale. Nu este o intamplare faptul ca atât de multi dintre autorii recentelor conspiratii si atentate teroriste fie erau musulmani europeni radicalizati in Europa, fie proveneau din sectoarele privilegiate ale societatilor musulmane care au posibilitati de legatura cu Vestul. Din aceasta ultima categorie fac parte Mohamed Atta si ceilalti organizatori ai atentatelor de la 11 septembrie, Mohamed Bouyeri, asasinul regizorului olandez Theo van Gogh, teroristii din Madrid de la 11 martie si cei din Londra de la 7 iulie. In plus, a existat o retea extinsa, alcatuita in mare parte din teroristi marocani, care opera din orasul belgian Maaseik. Aceasta a fost implicata in atentatele cu bombe din Casablanca si Madrid si a fost anihilata de politie.(5) De remarcat ca liderii Al-Qaida, Osama bin Laden si Ayman Al-Zawahiri, sunt oameni foarte educati, cu destule cunostinte despre lumea moderna si cu acces la aceasta.
Daca islamismul radical contemporan este inteles asa cum se cuvine, ca un produs al politicilor identitare si, prin urmare, ca un fenomen modern, atunci apar doua consecinte. In primul rand, ne-am mai confruntat cu aceasta problema in politica secolului XX, in randul tinerilor care au devenit anarhisti, bolsevici, fascisti sau membri ai miscarii Bader-Meinhof. Cum au demonstrat Fritz Stern, Ernest Gellner si multi altii, modernizarea si tranzitia de la Gemeinschaft la Gesellschaft este un proces intens de instrainare, cu care s-au confruntat in mod nefericit nenumarati indivizi din societati diferite.(6) Acum este rândul tinerilor musulmani sa treaca prin aceasta experienta. Ramâne de vazut daca exista ceva anume in religia musulmana care incurajeaza aceasta radicalizare. Dupa 11 septembrie s-a dezvoltat un curent care incearca sa demonstreze ca jihadul, violenta si chiar atentatele sinucigase au radacini adânci in Coran sau in istorie. Cu toate acestea, e important de retinut ca, de-a lungul istoriei ultimelor câteva secole, societatile musulmane s-au dovedit mai tolerante decât cele crestine. Al-Andalus era casa lui Maimonides si un centru educational si cultural extrem de divers; de-a lungul multor generatii, Bagdadul a gazduit una dintre cele mai mari comunitati evreiesti din lume. Ar fi anormal sa privim islamismul radical contemporan ca pe o consecinta inevitabila a cresterii numarului de adepti ai islamului, dupa cum ar fi anormal sa vedem fascismul ca pe o incununare a unei traditiei culturale crestin-europene.
In al doilea rand, problema terorismului jihadist nu va fi rezolvata prin modernizarea si democratizarea Orientului Mijlociu. Viziunea administratiei Bush potrivit careia terorismul este provocat de lipsa democratiei pierde din vedere faptul ca atât de multi teroristi s-au radicalizat in tarile europene democrate. Este o dovada de naivitate sa credem ca jihadistii ar uri Occidentul pentru ca nu ar sti ce reprezinta acesta. Modernizarea si democratia sunt benefice prin definitie, insa transpunerea lor in lumea musulmana moderna poate avea ca rezultat accentuarea problemei terorismului, in locul atenuarii acesteia in viitorul apropiat.
Care este solutia?
Esecul unei mai bune integrari a musulmanilor europeni este o bomba cu ceas care a generat deja terorism si violenta, o problema susceptibila sa provoace o reactie adversa si mai puternica din partea grupurilor nationaliste sau populiste si, in timp, sa ameninte insasi democratia Europei daca scapa de sub control. Solutionarea acestei probleme va necesita o abordare pe doua directii, solicitand schimbari atât in comportamentul minoritatilor imigrante si al descendentilor acestora, cât si al membrilor comunitatilor nationale dominante.
Prima latura a solutiei este recunoasterea faptului ca vechiul model multicultural a fost un esec in tari ca Olanda sau Marea Britanie si ca este necesara inlocuirea lui cu eforturi mult mai sustinute de a integra populatiile neoccidentale intr-o cultura liberala comuna. Vechiul model multicultural era bazat pe recunoasterea grupului si a drepturilor acestuia si, dintr-un simt prost inteles al respectului fata de diferentele de cultura, acorda comunitatilor culturale prea multa autoritate in a institui reguli de comportament pentru membrii lor. Pana la urma, liberalismul nu se poate baza pe drepturile grupurilor, deoarece nu toate sustin valorile liberale. Civilizatia Iluminismului european, a carui mostenitoare este democratia liberala contemporana, nu poate fi neutra din punct de vedere cultural, din moment ce societatile liberale au propriile lor norme in ceea ce priveste egalitatea valorii si demnitatii indivizilor. Culturile care nu accepta aceste premise de baza nu merita protectie egala intr-o democratie liberala moderna. Membrii comunitatilor imigrante si descendentii acestora merita sa fie tratati in mod egal ca indivizi, si nu ca membri ai comunitatilor culturale; nu exista nici un motiv pentru care o fata de origine musulmana sa fie tratata in mod diferit din punct de vedere legal de una crestina sau de una evreica, indiferent de convingerile familiei sale.
Multiculturalismul, asa cum a fost conceput initial in Canada, Statele Unite si Europa era, intr-un anume sens, un “joc la sfârsitul istoriei”. Adica diversitatea culturala era privita ca un fel de ornament la pluralismul liberal care ar fi oferit restaurante etnice, vestimentatii colorate si memoria unor traditii istorice distincte, in societati vazute adesea ca fiind extrem de conformiste si omogene. Era un lucru care urma sa fie practicat in mare masura in sfera privata si care nu avea sa duca la violari serioase ale drepturilor individului sau, in caz contrar, sa puna la indoiala ordinea social-liberala esentiala. Acolo unde a patruns in sfera publica, ca in cazul politicii lingvistice din Quebec, devierea de la principiile liberale a fost vazuta de catre comunitatea dominanta mai degraba ca o iritare decât ca o amenintare fundamentala chiar asupra democratiei liberale.(7)
Din contra, unele comunitati musulmane contemporane solicita drepturi de grup care, pur si simplu, nu se pot incadra in principiile liberale ale egalitatii individului. Aceste cereri includ exceptii de la legea familiei, care se aplica tuturor celorlalti membri ai societatii, dreptul de a infiinta scoli speciale religioase cu sprijin de la stat, dreptul de a exclude non-musulmanii din anumite tipuri de evenimente publice si, in cazuri extreme, exprima ambitia expresa de a pune la indoiala caracterul secular al ordinii politice ca intreg. Aceste categorii de drepturi de grup contravin in mod clar drepturilor altor indivizi din societate si imping autonomia culturala mult dincolo de sfera privata.(8)
Totusi, a cere musulmanilor sa renunte la drepturi de grup este mult mai dificil in Europa decât in Statele Unite, deoarece, in traditia multor tari europene, se respecta in continuare drepturile obstesti, esuandu-se in separarea decisiva a bisericii de stat.(9) In timp ce scolile protestante si catolice din Olanda si Belgia au fost in mare masura golite de continutul religios, in scolile musulmane acest lucru nu s-a intâmplat, iar existenta primelor ingreuneaza in principiu orice pledoarie impotriva educatiei religioase musulmane sustinuta de stat. In Germania, statul incaseaza impozite in numele bisericilor protestante si catolice si repartizeaza venituri scolilor fundamentate pe concepte religioase. Aceasta este o mostenire a Kulturkampf-ului lui Bismarck din secolul al XIX-lea, când statul german proaspat unificat a incercat sa supuna Biserica Catolica, forta politica indepedenta, dar nu a reusit sa o acapareze decat partial. Nici macar Franta, cu traditia sa republicana, nu a fost consecventa in aceasta problema. Dupa campania anticlericala a Revolutiei franceze, Concordat-ul lui Napoleon din 1805 i-a redat bisericii rolul in educatie si a folosit o abordare corporatista in relatiile dintre biserica si stat. De exemplu, relatia statului cu comunitatea evreiasca din Franta era asumata de ministrul Cultelor prin Consistoriul Israelit. Acesta a servit in multe privinte ca model pentru recentele eforturi ale lui Nicolas Sarkozy de a forma un interlocutor autoritar musulman care sa vorbeasca in numele comunitatii musulmane franceze si sa o controleze. Chiar si legea din 1905, care instaura principiul laicitatii, avea exceptii, cum ar fi Alsacia, unde statul francez inca sustine scolile bazate pe concepte religioase.
Aceste insule de corporatism, in care state europene continuau sa recunoasca oficial drepturile obstesti, nu erau controversate inainte de aparitia marilor comunitati musulmane. Cele mai multe societati europene devenisera absolut seculare, asa ca aceste amenintari religioase pareau inofensive. Dar au creat un precedent important pentru comunitatea musulmana si vor constitui obstacole in mentinerea unui zid de separare intre biserica si stat. Daca Europa vrea sa instituie principiul liberal al pluralismului, bazat mai degraba pe individ decat pe comunitate, atunci va trebui sa abordeze problema acestor institutii corporatiste mostenite din trecut.
Cealalta latura a solutiei pentru problema integrarii comunitatilor musulmane priveste asteptarile si comportamentul nu atat ale grupurilor musulmane, cat ale comunitatilor majoritare din fiecare tara europeana. Identitatea nationala nu a disparut si este adesea inteleasa in moduri care o fac inaccesibila nou-venitilor care nu impartasesc etnicitatea si trecutul religios al autohtonilor. Ca un prim pas, regulile pentru naturalizare si acordarea cetateniei trebuie facute pe criterii non-etnice, iar conditiile trebuie sa fie mai putin severe. Mai mult decat atat, este nevoie de crearea la nivelul fiecarui stat-natiune european a unui nou simt al identitatii nationale care sa poata promova un sentiment cetatenesc mai inclusiv. Identitatea nationala a fost dintotdeauna construita in plan social; ea se invârte in jurul istoriei, simbolurilor, eroilor si povestilor pe care le spune o comunitate depre ea insasi. Istoria nationalismului secolului XX a situat discutiile despre identitatea nationala dincolo de limitele multor europeni, dar este un dialog care trebuie redeschis din prisma diversitatii de facto a societatilor europene contemporane.
Multi europeni insista ca melting pot-ul si abordarea americana a identitatii nationale sunt unice si nu pot fi reproduse in Europa. Este posibil sa aiba dreptate; dar, in acest caz, Europa se indreapta catre o explozie sociala. Exista, totusi, unele precedente europene in crearea de identitati nationale mai deschise si mai putin bazate pe etnie sau religie. Cel mai evident exemplu este republicanismul francez, care, in forma sa clasica, a refuzat sa recunoasca identitatile locale separate si a folosit cu adevarat puterea statului pentru a omogeniza societatea franceza.(10) Odata cu ascensiunea terorismului si a violentelor interne, s-a iscat o discutie intensa referitoare la motivul esuarii acestei forme de integrare. Un raspuns partial poate fi ca insisi francezii au renuntat la vechiul concept de cetatenie in favoarea unei viziuni mai la moda asupra multiculturalismului; interzicerea valului islamic in 2004 a fost o reafirmare subita a unei traditii republicane mai vechi, care fusese abandonata.
Poate ca americanii au intr-adevar ce sa ii invete pe europeni in ceea ce priveste crearea unei identitati nationale deschise. Observatori ca Robert Bellah au remarcat de mult ca identitatea nationala a devenit un fel de religie civica pentru americani.(11) Viata americana este plina de ceremonii si ritualuri cvasireligioase menite sa celebreze institutiile politice democratice ale tarii: ceremonii de inaltare a steagului, juramântul de naturalizare, Ziua Recunostintei si 4 Iulie. Dimpotriva, europenii si-au de-ritualizat in cea mai mare parte viata politica; nici o tara europeana nu are o ceremonie de naturalizare comparabila cu cea a Statelor Unite, iar europenii tind sa fie cinici sau dezaprobatori fata de americani in ceea ce priveste afisarea patriotismului. Dar aceste ceremonii au un rol esential in asimilarea noilor imigranti in viata politica si sociala americana.
Un rol si mai important il are politica economica si de protectie sociala. Europenii continua sa se agate cu tenacitate de politica postbelica de protectie sociala si sa denunte Statele Unite pentru presupusul model social nemilos. Dar politica de protectie sociala europeana aduce prejudicii capacitatii societatilor europene de a integra imigranti diferiti din punct de vedere cultural. Flexibilitatea pietei de munca americane consta in faptul ca, pentru imigranti, exista o abundenta de slujbe care necesita o pregatire minima, iar majoritatea strainilor vin in Statele Unite sa-si caute de lucru. In Europa, combinatia de reguli de munca inflexibile si de ajutoare generoase face ca imigrantii sa vina in cautarea protectiei sociale, nu a unui loc de munca. Europenii pretind ca protectia sociala mai putin generoasa a Americii ii priveaza de demnitate pe cei saraci. De fapt, contrariul este adevarat: demnitatea vine prin munca si din contributia pe care un om o aduce, muncind, societatii intregi. In multe dintre comunitatile musulmane din Europa, mai bine de jumatate din populatie subzista din ajutoarele sociale, ceea ce contribuie in mod direct la sentimentul de instrainare si disperare.
Concluzii
Problema imigratiei si a identitatii converge in cele din urma cu problema mai vasta a lipsei de valori in postmodernitate. Cu alte cuvinte, criza relativismului a facut imposibila pentru oamenii moderni afirmarea valorilor pozitive pe care le sustin si, implicit, a tipurilor de credinte comune pe care le pretind ca pe o conditie de acordare a cetateniei. Societatile postmoderne, mai ales cele din Europa, considera ca au depasit vechile identitati definite de religie si natiune si au atins un nivel superior. Dar, pe lânga sarbatorirea diversitatii nesfârsite si a tolerantei, oamenilor postmoderni le este greu sa se puna de acord asupra esentei vietii bune la care aspira cu totii.
Imigratia forteaza acut discutia pe tema “cine suntem?”, lansata de Samuel Huntington. Este mai usor sa ne punem de acord ca fotbalul sau bautul berii sunt elemente ale unei culturi comune, dar este mult mai dificil sa spunem care sunt aspectele importante ale istoriei si trecutului national. Daca o societate postmoderna se decide sa treaca la o discutie mai serioasa asupra identitatii, ea trebuie sa evidentieze acele virtuti pozitive care definesc ceea ce inseamna sa fii membru al unei comunitati mari. Daca nu, va fi coplesita de-a dreptul de persoane care sunt mult mai sigure pe identitatea lor.
Note
1. Pentru o perspectiva generala, vezi Ian Johnson si John Carreyrou, As Muslims Call Europe Home, Dangerous Isolation Takes Root, Wall Street Journal, 11 iulie 2005.
2. Sursa: Economist, 6 martie 2004. Multe tari europene nu detin statistici oficiale asupra afilierii religioase a populatiei, prin urmare, aceste cifre sunt estimative si probabil aproximate prin scadere.
3. Vezi, de exemplu, Olivier Roy, EuroIslam: The Jihad Within?, National Interest, no. 71, 2003: 63-74; Unni Wikan, Generous Betrayal: Politics of Culture in the New Europe, University of Chicago Press, 2002; Patrick Buchanan, The Death of the West: How Dying Populations and Immigrant Invasion Imperil Our Country and Civilization, New York, Thomas Dunne Books, 2002; Bruce Bawer, While Europe Slept: How Radical Islam is Destroying the West from Within, New York, Doubleday, 2006; Tony Blankley, The West’s Last Chance: Will We Win the Clash of Civilizations?, New York, Regnery, 2005.
4. Olivier Roy, Globalized Islam: The Search for a New Ummah, New York, Columbia University Press, 2004.
5. How a Town Became a Terror Hub, Washington Post, 24 noiembrie 2005.
6. Fritz Stern, The Politics of Cultural Despair: A Study in the Rise of German Ideology, University of California Press, 1974; Ernest Gellner, Nations and Nationalism, Cornell University Press, 1983.
7. Pentru o apreciere mai putin pozitiva asupra atasamentului pentru democratie al Québecului, vezi Pierre Elliott Trudeau, Some Obstacles to Democracy in Québec, Canadian Journal of Economics and Political Science, 24 (3), 1958: 297-311.
8. Katherine P. Ewing, Legislating Religious Freedom: Muslim Challenges to the Relationship between “Church” and “State” in Germany and France, Daedalus, 129 (4), 2000: 31-54.
9. John T. S. Madeley, European Liberal Democracy and the Principle of State Religious Neutrality, West European Politics, 26 (1), 2003: 1-22.
10. Jane Freedman, Secularism as a Barrier to Integration? The French Dilemma, International Migration, 42 (3), 2004: 5-27; Michael Troper, Religion and Constitutional Right: French Secularism, or Laïcité, Cardozo Law Review, 21, 2000: 1267-84.
11. Robert N. Bellah si Phillip Hammond, Varieties of Civil Religion, San Francisco, Harper and Row, 1980.
Traducere de Maria Bercea si Razvan Braileanu
