De același autor
În vara lui 2015, Putin își anunță intenția de a interveni în Siria. Cam în același timp, rușii se arată dispuși să contribuie la o detensionare a conflictului ucrainean. O analiză atentă, imună la dulci iluzii cum ar fi o înflorire a spiritului conciliant, o revenire la sentimente mai bune este capabilă să deceleze în această mișcare o serie de factori care converg spre această schimbare.
Primul și cel mai important ar fi evoluția îngrijorătoare a economiei rusești, ale cărei semne, manifeste încă din 2008-2009, au fost neglijate sau prost gestionate. Dacă au existat unele intenții de relansare a economiei, efectele lor nu s-au întins decât asupra unor întreprinderi de stat evident incapabile să se reinventeze. O justiție obedientă față de comanda politică, o politică guvernamentală imprevizibilă, o centralizare care sufocă inițiativele regionale nu încurajează investițiile private atât de necesare dezvoltării companiilor. Și, în timp ce economia lâncezește cu credite care se epuizează, cu o creștere care se blochează la 1,4% în 2013 (în campania electorală, Putin promisese o creștere de 6% pe an!) și un petrol cu prețul scăpat de sub control, Putin crede că a găsit soluția: cele 718 miliarde de euro pompate în reînarmare vor reedita performanța „saltului înainte“ al lui Stalin din anii 1930 și vor satisface ambițiile imperiale ale lui Putin, setea lui nestăvilită de prestigiu.
Este momentul în care intervine criza Crimeei cu sancțiunile și contrasancțiunile care decurg de aici, cu scurgerea a 124,6 miliarde de ruble (peste 3 miliarde de dolari) din bugetul rusesc. Anul următor, cheltuielile militare cresc cu 26% față de cele din 2014, bugetul educației este redus cu 8,5%, cel al sănătății cu 8%, pensiile nu mai sunt indexate în funcție de inflație (care atinge 16%). PIB-ul scade de la 2,3 miliarde de dolari – în anii buni – la 1,3 miliarde. Marile companii occidentale își fac bagajele sau își reduc considerabil activitatea. În lipsa altor „vaci de muls“, guvernul își orientează fiscalitatea înspre contribuabili. Care, pentru prima dată, reacționează: exasperați de o nouă taxă pe șosele, șoferii se organizează pentru a protesta. Acțiunea lor va fi denunțată ca trădare de țară și exploatată de o campanie mediatică furibundă. În fața întorsăturii pe care o iau lucrurile, o jurnalistă care în 2014 aplaudase zgomotos anexarea Crimeei și „revenirea ei la URSS“ se întreabă cu o luciditate regăsită: „Aveam noi nevoie să ne băgăm într-un nou război, când statul nu mai produce decât armament (...)? Nivelul de viață a scăzut, șomajul și taxele obligatorii de tot felul cresc văzând cu ochii (...). Fiscul îi jupoaie pe bieții noștri concetățeni (...) Și atunci, vă întreb: ce căutăm noi în Siria?“.
Socotelile greșite ale lui Putin
La început, Putin refuză să creadă că se află în fața unei crize economice: este imposibil ca prețul petrolului să nu revină la ce a fost. Rușii o duc greu? Cu atât mai bine, sancțiunile impuse de străinătate îi vor învăța să se descurce singuri. Și apoi mai e China, care va ajuta Rusia să iasă din dificultate. Numai că antreprenorii ruși ar prefera să se alieze cu Occidentul, cu europenii mai ales, dacă e vorba de tehnologie și modernizare. Cât privește China, care, surdă la impulsuri „frățești“, își urmărește interesul propriu, ea încheie cu Turkmenistanul un acord în virtutea căruia cumpără 65 de miliarde de metri cubi de gaz pe an, tocmai gazul de care Rusia are nevoie pentru a-și respecta contractele cu Europa.
Doctrina „lumii rusești“ mult trâmbițată la momentul crizei ucrainene – conform căreia datoria Rusiei este să-i apere pe toți rusofonii din diaspora, ba chiar să-i aducă la patria-mamă – nu îi interesează decât pe ruși și nu le lărgește mijloacele de influență în străinătate, ci le restrânge. Fiodor Lukianov, directorul Consiliului de politică externă și de apărare, rezumă cât se poate de pertinent această eroare: „Din cauza ei [a doctrinei...], conflictul ucrainean ne-a împins la periferia politică (...) La scară planetară, Ucraina este un focar secundar care nu oferă în nici un caz perspectiva unui câștig important“.
Schimbare de macaz
Pentru Rusia devine evident că nu mai poate continua pe linia autarhiei putiniene. În septembrie 2015, într-un lung articol intitulat O realitate nouă: Rusia și provocările globale, Medvedev, a cărui reputație printre occidentali este mai acceptabilă decât cea a abrazivului Putin, admite nevoia unor „reforme indispensabile“ și recunoaște că „Rusia nu poate, de una singură, să fixeze ordinea de zi mondială“. Și atunci, ce rămâne de făcut, mai ales având în vedere că economia chineză dă semne de oboseală? Medvedev reafirmă vocația europeană a Rusiei și pledează pentru crearea unui „spațiu economic unit“ pe continentul european.
În această nouă perspectivă, cum se explică decizia Rusiei de a interveni în Siria? Amintirea glorioasă a Ialtei nu s-a șters din memoria Moscovei, care a ales intervenția în Siria pentru a reînvia un front antiterorist (avatarul modern al frontului antifascist) menit să adune în jurul unui neo-Komintern partidele europene de extremă dreaptă și, cine știe, la fel ca în anii de l’après–guerre, să adune în orbita ei largi cercuri din lumea intelectuală și politică occidentală. Este unul dintre obiectivele intervenției explicat cum nu se poate mai clar de Fiodor Lukianov: „Rusia a pus la îndoială un monopol pe care Statele Unite îl exercită de 25 de ani, și anume folosirea forței pentru restaurarea ordinii mondiale“ (...).
Pionii ruși scoși la înaintare
Un ziar moscovit titrează un adevărat avertisment: Operațiunea rusă în Siria face țăndări UE. O Uniune greu pusă la încercare de criza migranților, care a zăvorât obloanele, ușile și frontierele fiecărei țări, dându-i fiecăreia impresia că soluția stă în retractarea în egoismul național. O Europă divizată, bătrâna Europă contra noii Europe, fiecare contra tuturor. Și, în acest timp, Moscova stă la pândă și mizează pe victoria partidelor suveraniste sau de extremă dreaptă la alegerile viitoare. Partide influențate sau chiar stipendiate de Rusia. Intervenția în Siria urmărește, între altele, să reformateze conștiințele europenilor debusolați, indeciși, dezabuzați, care și-au pierdut încrederea în ei înșiși, în cei care îi guvernează, în instituțiile statului democrat și sunt gata să-și pună speranțele într-o „mână forte“ care obține rezultate acolo unde democrațiile au dat greș. „Guvernul francez i-a adus pe teroriști la Paris“, scrie pe pagina sa de Facebook deputatul Serghei Markov, „El îi alimentează pe teroriști, așa cum odinioară Anglia și Franța au alimentat politica lui Hitler“.
Admirația cu care unele medii occidentale ori unii politicieni, în Franța în special, îl înconjoară pe „președintele Putin, o șansă pentru pacea lumii, un om echilibrat, competent, experimentat și patriot“ (ca să nu desprindem din corul lăudătorilor decât vocea lui Jean-Marie Le Pen!) îi amintește într-un mod îngrijorător pe cei care, în anii 1930, se extaziau în fața lui Hitler și Mussolini, opunând voinței lor de fier șovăielile unor „papă-lapte de Blum și Chamberlain“.
În pană de încredere, nemaiștiind ce și pe cine să asculte, mulți occidentali se aruncă orbește în plasa unei apropieri de Rusia. Cu siguranță, Occidentul a acumulat greșeli peste greșeli în Orientul Mijlociu. Dar cine poate garanta că politica lui Putin va fi mai bună într-o zonă bântuită de haos, în care orice intervenție străină provoacă dezastre în lanț? Dacă menținerea lui Bashar al-Assad ar fi fost soluția, ea ar fi fost de mult pusă în operă. Nimic nu dovedește că abordarea Rusiei aduce măcar umbra unei soluții la problemele inextricabile ale Siriei. În fapt, Moscova duce de multă vreme împotriva occidentalilor un război psihologic cu miză transparentă: eșecurile din Orientul Mijlociu sunt folosite pentru a demoraliza elitele, pentru a întoarce populațiile europene împotriva liderilor lor (linșajul mediatic al Angelei Merkel este exemplul cel mai elocvent), pentru a distruge solidaritatea, oricum precară, a europenilor și legătura transatlantică.
Prețul de plătit
Admițând că europenii ar accepta „coaliția“ propusă de ruși în schimbul contribuției lor la instaurarea păcii (într-o zonă mult prea turbulentă pentru a o menține), ce ar cere Moscova la schimb? Poate că, după trecerea a mai bine de trei sferturi de veac, nu e inutil să amintim prețul contribuției – reale, fără îndoială – a ofensivei sovietice la anihilarea fascismului: buna înțelegere a funcționat atâta vreme cât Aliații s-au înclinat în fața voinței Kremlinului și i-au abandonat fără luptă lui Stalin Polonia, statele baltice, Europa Centrală și Orientală. Lupta contra terorismului nu este decât un mijloc de a instaura supremația Rusiei în Europa și ne readuce irezistibil în minte celebra „luptă pentru pace“ din anii ’50-’60. Discursul lui Putin nu lasă nicio îndoială: la reuniunea clubului Valdai din octombrie trecut, în timp ce majoritatea participanților pledau pentru o resetare a cooperării economice și tehnice cu țările occidentale, Putin a lansat o diatribă extrem de agresivă: „Viziunea rusească despre lume este bazată pe o concepție a Binelui și Răului, a forțelor superioare, a principiului divin. Nu vreau să fiu nepoliticos, dar fundamentul gândirii occidentale este, dimpotrivă, interesul și pragmatismul“. Să sperăm că oamenii de afaceri occidentali rusofili prezenți la acest forum au căzut puțin pe gânduri... Mai ales când, ceva mai târziu, Putin a uitat de spiritualitatea ortodoxă și le-a dezvăluit participanților la forum izvoarele filosofiei sale: „Strada din Leningrad m-a învățat că, dacă nu ai încotro și trebuie să te bați, e bine să ataci primul...“.
Și atunci, încotro?
Înainte ca partidele eurofobe naționaliste inspirate de Kremlin să câștige peste tot alegerile în Europa, trebuie să ne amintim de toți tinerii teroriști ieșiți de pe băncile școlilor noastre și să reformăm educația. Să lăsăm deoparte utopia păguboasă a multiculturalismului și să revenim la predarea umanioarelor (pe cale de a fi azvârlite la coș în ziua de azi) și să facem în așa fel încât tinerii noștri să înțeleagă frumusețea civilizației europene, infinita ei bogăție nicicând dezmințită. Când Europa va redeveni conștientă de puterea ei, va fi mai bine înarmată să-i înfrunte pe cei care vor s-o distrugă.
Selecție, traducere și adaptare de LUMINIȚA BRĂILEANU după Les Risques d’une coalition avec la Russie, Politique Internationale, nr. 150, Iarna, 2016.