Povestea patriei mele mici

Mărturisesc cu mâna pe inimă că nu ştiu nici până astăzi cine este Elodia şi ce-a făcut ea. Şi asta pentru că n-am întârziat niciodată, zapând, mai mult de câteva se­cunde, pe OTV. Am avut de fiecare dată senzaţia că, rămânând să privesc ecranul tabloid şi titlurile obscene care-l traversau în toate sensurile, aş semăna cu un tip care îşi oferă voluptatea perversă de a-şi face plimbarea zilnică printr-un cartier rău fa­mat. Treptat, în aceşti ultimi ani, am făcut tot ce se putea ca să mă apăr de figurile groteşti care populau ecranele televizoarelor şi care încercau, bătând seară de seară cu pumnii în uşa intimităţii mele, să-mi pă­trundă în casă. M-am apărat cum am putut mai bine de nisipul vorbelor lor, de reaua lor credinţă, de miasmele pe care furtunile pornite din „patria mare“ le mânau înspre mine.

Şi totuşi, nu puteam trăi doar apărându-mă de „patria mare“, cea care, până în 1990, mă pusese sub urmărire ca pe un infractor, iar după 1990 îmi cenzurase, în câteva rân­duri, speranţele. Trebuia să locuiesc şi eu undeva. Aveam şi eu nevoie de o ţară sau, măcar, de un trib.

Şi aşa s-a născut ideea „patriei mici“, a Ro­mâniei mele de buzunar. Ea era populată de câteva figuri tutelare, de „părinţii fon­datori“ (Regele Carol I, Maiorescu, Bră­ti­e­nii, P.P. Carp), de câţiva mari înaintaşi, de câteva locuri ale copilăriei, de o mână de prieteni, adică de fiinţele acelea minunate pentru care albul era alb, negrul negru şi cu care, în linii mari, conveneam şi în pri­vinţa celorlalte culori şi nuanţe ale lumii.

Dar în patria mea mică există, pe lângă câteva valori de viaţă sigure, şi cărţi. Multe, multe cărţi. Pentru că patria mea mică pro­duce, consumă şi exportă cărţi. Mai mult, patria mea mică s-a născut şi trăieşte, ge­nerându-l continuu, pe un cerc vicios: pen­tru că în ea există prieteni, în ea există şi cărţi. Şi pentru că în ea există multe cărţi, în ea există şi mulţi prieteni. Cei mai mulţi, necunoscuţi. Nici nu vă imaginaţi câţi pri­eteni se pot naşte în jurul cărţilor! (Nu de­geaba, înainte, cărţile erau atât de drastic cenzurate: cei care făceau asta nu suportau gândul că există prieteni.)

Patria mea de buzunar, care consumă, pro­duce şi exportă cărţi şi prieteni, are gra­ni­ţele deschise. Speranţa mea în toţi aceşti ani de când mi-am înjghebat o „patrie mi­că“ a fost că, în ea, vor veni tot mai mulţi lo­cuitori ai „patriei mari“, că, încet-încet, noi ăştia, nu prea mulţi la început, vom de­veni un popor în miniatură al cărţii, ba chiar că, treptat, patria mea mare, Ro­mâ­nia, se va muta în patria mea mică şi că România cea mare – cea populată de politicieni cu apucături de pră­dă­tori, de ziarişti vânduţi, cea cu liche­lele mele dragi apelate cândva – va rămâne, într-o bună zi, goală. Că ro­mânii, mutându-se mai toţi în patria mea de buzunar, vor deveni un po­por al cărţii, care nu va mai putea fi fraierit, băgând în urne numele celor care-l duc la pierzare.

Cam ăsta este proiectul patriei mele mici. Numiţi-l cum vreţi: utopic, prostesc, un vis de individ rupt de lume... Dar fără el, n-aş fi putut re­zista de-a lungul vieţii în „patria ma­re“. Desigur, condiţia ca „patria mi­că“ să existe şi, astfel, prin ea, să pot simţi că „patria mare“ e şi a mea era ca ea să nu fie cotropită de „patria ma­re“. Pentru că, am uitat să vă spun, în „patria mare“ se cultivase sis­tematic, în câteva rânduri, ura împotriva celor care, în „patria mi­că“, trăiau cultivând cărţi. Partea proas­tă cu ei era, cum spuneam, că nu mai puteau fi prostiţi. În mai multe rânduri, a fost cât pe-aci ca patria mea mică să dispară, înghiţită de cotropitori veniţi în valuri suc­cesive tocmai din patria mea mare. Şi totuşi, până acum, în mod mi­ra­culos, patria mea de buzunar a re­zistat. A rezistat la năvălirile mi­ne­rilor, la ura organizată, la cererile re­iterate ca locuitorii ei să fie trimişi la moarte. Se părea, după 22 de ani, că ea – şi, laolaltă cu ea, toate „patriile mici“ – nu vor mai fi niciodată invadate.

Iată însă că acum, în săptămânile şi zilele din urmă, „patria mare“ a tri­mis peste ea (prin vot democratic, desigur) un nou val de invadatori. Acum, ca cetăţean al „patriei mari“, ca cetăţean al României, nu-mi con­vine ca patria să ajungă pe mâna uno­ra care ne invadează când vor „pa­triile mici“. Căci sper că aţi înţeles: „patria mică“ este locul libertăţii fie­căruia dintre noi, cuibul pe care fie­care dintre noi şi-l face pe lume, fără să-i deranjeze prea mult pe ceilalţi. Iar „patria mare“ e liberă atunci când devine garantul libertăţii tu­turor „pa­triilor mici“, al dreptului pe care-l are fiecare dintre noi de a-şi cultiva în linişte grădina.

Ce putem face însă când „patria mi­că“ ne este invadată de cei care ne-au ocupat mai întâi „patria mare“? Pu­tem face ca gâştele. Să scoatem stri­găte, să sâsâim. Ştiaţi că gâştele săl­batice pot scoate din minţi o vulpe atacatoare urmărind-o cu strigăte gro­zave? Strigătele noastre, ale ne­no­rociţilor de intelectuali, sunt cu­vin­tele nepervertite, cele care spun pâ­nă la exasperare adevărul. Să ne apă­răm, aşadar, cu arma grozavă a cu­vintelor. Să urlăm că ne-au furat „pa­tria mare“, ca să ne invadeze „patria mică“ a libertăţilor noastre. //