De același autor
Toate persoanele cunoscute in luna de cand ma aflu la Saint-Nazaire m-au intrebat ce cred despre filmul documentar anuntat pe Canalul Arte, pentru miercuri, 25 februarie, la 20:30: Sah si mat. Revolutia romana (Germania-Franta, 2003, 60 minute, inedit). Intamplarea face ca am avut sansa sa aflu cate ceva in noiembrie 2003, cand inca se mai lucra la el. Am dat de telefonul realizatoarei lui, Susanne Brandstätter, care, plecand dintr-o alta localitate (parca München) spre Viena, unde locuieste, mi-a propus sa stam de vorba in gara "Zoo" din Berlin, a doua zi. Imi amintesc discutia noastra agreabila, cu anunturile de trenuri ca fundal, si sentimentele mele contradictorii in timp ce faceam interviul (publicat apoi in revista 22, numarul 721 din 30 decembrie 2003).
Contradictorii, pe de o parte pentru ca eu incercam sa obtin maximum de informatie despre un film pe care nu il vazusem si, pe de alta, pentru ca, desi foarte amabila, Susanne Brandstätter se ferea sa relateze prea mult inainte ca el sa fie difuzat. Interviul lasa sa transpara unele din reticentele mele: realizatoarea recunostea ca, atunci cand avusese ideea filmului, nu stia multe lucruri despre Romania. Pe de alta parte, insa, ea parea sa fi ajuns la surse necunoscute inca publicului romanesc - servicii secrete straine. In Telerama (21-27 februarie), sub o fotografie, probabil din film, aratand doua scaune goale, in fata unor mese pe care se afla numele lui Nicolae si al Elenei Ceausescu, un text semnat de Olivier Milot trezeste si mai mult curiozitatea telespectatorului francez printr-o relatare stransa, cu o concluzie ambigua, in care mi-am regasit ceva din propriile mele reticente:
"Dedicat cetatenilor romani curajosi care au iesit spontan pe strazi in decembrie 1989. In dedicatia care incheie documentarul se poate citi omagiul sincer al realizatoarei fata de zecile de mii de romani care au contribuit activ la caderea regimului Ceausescu. Dar la fel de bine s-ar putea intrevedea aici si o anume ironie fata de o miscare populara care ar fi fost, de fapt, mult mai putin spontana decat s-a inchipuit pana acum. De altfel, aceasta este teza centrala a documentarului."
Nu vreau sa intru in polemica nici cu Olivier Milot, nici cu Susanne Brandstätter, pentru ca eu singura nu am raspuns la destule semne de intrebare legate de revolutie. Mi-amintesc doar ca realizatoarea mi-a spus atunci, in noiembrie, ca ea ii admira pe cei care au iesit in strada in decembrie 1989, de aceea le-a dedicat filmul. De aceea cred ca interpretarea lui Milot despre ambiguitatea dedicatiei este fortata. Ma intorc acum la textul lui:
"Caderea sotilor Ceausescu nu ar fi fost rezultatul unei revolutii populare, ci orchestrata de URSS si Statele Unite. Pentru Gorbaciov, Ceausescu reprezenta unul din oponentii principali ai Perestroikai. Trebuia deci indepartat cat mai repede. In ceea ce le priveste, Statele Unite, care adoptasera multa vreme o atitudine binevoitoare fata de dictatorul roman, il considerau de acum inainte un obstacol in reunificarea Europei.
Susanne Brandstätter si-a construit cu rabdare puzzle-ul pe baza interviurilor cu principalii protagonisti din epoca si cu martori directi ai evenimentelor, in maniera talentatului documentarist britanic Brian Lapping (autorul Iugoslaviei, sinuciderea unei natiuni). O munca minutioasa, care i-a permis sa culeaga confidente inedite si marturisiri, dupa stiinta noastra, neformulate pana acum. Dar in comparatie cu Lapping care arata cu o eficacitate redutabila modul in care cronologia evenimentelor conduce spre o drama istorica, ai cateodata impresia ca Susanne Brandstätter mai mult demonstreaza decat arata. Evident, impresia este deranjanta, dar, cum munca e facuta cu rigoare si concluziile sunt destul de convingatoare, ar fi o greseala sa trecem peste aceasta istorie revizitata a caderii lui Ceausescu".
Banuiesc ca nici TVR nu va lasa deoparte filmul Susannei Brandstätter, care ar fi cu atat mai interesant, cu cat ar putea fi prefatat de opiniile celor care au facut deja filme si carti despre Revolutia Romana: Annely Ute Gabany si Nestor Rates, Mihai Tatulici, Stefan Damian ori Andrei Ujica (enumerarea mea este facuta la repezeala. Imi cer scuze pentru eventuale omisiuni).
Casa Poporului si fortareata pentru submarine
Am fost mirata cand pe o cladire din Saint-Nazaire, cu un trist aer de casa de cultura provinciala, am vazut scris "La maison du peuple". Ceausescu nu a nascocit nimic, ci doar a distorsionat, adaptand la megalomania lui ideile unei marcate perioade de stanga, cum e cea cand s-a construit "La maison du peuple" din Saint-Nazaire. Chiar si acum, cand se discuta supraetajarea ei cu apartamente particulare, ea serveste intrunirilor sindicale. Dar este evident o greseala sa gandesti, cum deseori facem noi in Romania, ca un sindicat francez = un sindicat comunist romanesc. Nu este nici macar la fel cu un sindicat postcomunist romanesc, rezerva de cadre pentru deputati, ministri, prim-ministri sau capitalisti locali. Daca nu distingem diferentele dintre cele doua lumi, nu vom intelege in ce lume am deschis ochii dupa executia lui Ceausescu. (Finalul, de fapt, al Revolutiei Romane e mai mult ca sigur scopul dezinformarilor din acele zile: 1) Dezinformari pentru Occident - cei 60.000 morti sau cadavrele de la Morga Timisoarei, prima mare manipulare de presa, care continua sa obsedeze teoreticienii si jurnalistii, mai ales in Franta; 2) Dezinformari pentru cetatenii Romaniei - faimosii teroristi - care au permis lui Ion Iliescu si structurii sale de sustinere sa detina 14 ani (cel putin) cea mai compacta putere intr-o tara lipsita de transparenta cum este Romania.) Dar daca vrei sa gasesti in Saint-Nazaire o cladire comparabila (ca soliditate si ca istorie paradoxala) cu fosta Casa a Poporului a lui Ceausescu, devenita Palatul Parlamentului, cea care ar ramane in picioare si dupa un cutremur devastator pentru Bucuresti, mai nimerit este sa te referi la baza pentru submarine. Zona portului este dominata si acum de o masiva si urata constructie cenusie care mi-a reamintit cazematele semanate pe drumul de la aeroport spre Tirana, pastrand cu aceeasi indarjire memoria ultimului mare carnagiu european.
Un oras sacrificat pentru "lupii cenusii"
Baza construita de germani in timpul ultimului razboi este atat de rezistenta, incat bombardamentele Aliatilor, ale englezilor in primul rand, au distrus 90% din Saint-Nazaire, dar cladirea cenusie, in care inca mai poate fi vizitat un submarin de-atunci, a ramas in picioare. Nu a mai ramas insa nimic din orasul pe care, in 1925, indragostit de o Simona, Ilarie Voronca il contopea cu trupul iubitei: "Simona panoplie in amurg plaja,/luminile se sparg ca samburii prin pas,/apele tremura pana unde barci in glas,/ca iepurii de camp spuma valurilor insereaza./Stam lipiti ca doua timbre inaugurale./Fluxul saruta tarmul vegetatiile plamanii/nostri luna pune cerului in argint zabale,/tacerea pulseaza precum gatul tau, Simona".
Saint-Nazaire, cel din 1925, unde a ajuns poetul roman indragostit, are 47.000 de locuitori si un primar, François Blancho, care isi va da demisia doar sub guvernul Petain, pentru a fi rechemat la Eliberare. Orasel agreabil, cu cafenele, ziare locale si plaje, este, totodata, mare port, cu un trafic continuu, pentru ca asezarea sa ii permite sa primeasca cele mai mari transatlantice din cele doua Americi sau din Antile. 23 august 1939 (cifra fatidica), cand este anuntat pactul Hitler-Stalin, pare inca o zi oarecare in Saint-Nazaire. Dar peste nici doua saptamani, cand Franta si Marea Britanie declara razboi Germaniei, ca raspuns la invadarea Poloniei, pachebotul Ulster Prince transporta in Saint-Nazaire mii de soldati englezi ("tommies"). Apar pe urma refugiatii, dupa invazia Belgiei, Olandei, Luxemburgului si a Frantei, in iunie 1940, incepe retragerea, iar locuitorii din Saint-Nazaire sunt martorii unui razboi naval violent, bombele germane reusind sa doboare Lancastria, un urias vas de transport: marea va arunca la tarm in zilele urmatoare peste 3.000 de cadavre de soldati englezi.
La 21 iunie 1940, germanii ocupa, pentru cinci ani, Saint-Nazaire, care va fi de acum inainte bombardat de englezi (de 2 ori in 1940, de 20 de ori in 1941, de 19 ori in 1942, de 9 ori in 1943, cand de fapt ajunsese doar o gramada de ruine). Nu numai apropierea geografica face din Saint-Nazaire o tinta pentru bombardamentele engleze (iar din 1943, si cele americane), cat mai ales spectaculosul razboi submarin. Redutabilii "lupi cenusii", submarinele de razboi germane, construite in Hamburg si Kiev, tinte ale atacurilor aeriene engleze, au nevoie sa se adaposteasca in aceste baze de beton si otel, atunci cand ies din misiune sau sunt avariate. Cu 14 alveole - garaje pentru submarine, baza din Saint-Nazaire va fi construita metodic de germani, in ciuda nenumaratelor bombardamente aliate. Este un vast santier, cu 15.000 de muncitori care vor ajunge uneori si ei tinta bombardamentelor (pe 19 noiembrie 1942, printre victime se afla 150 de ucenici). Cea mai spectaculoasa actiune facuta contra bazei submarine are loc pe 28 martie 1942 cand Amiralitatea Britanica, exasperata de "lupii cenusii" ai lui Hitler, hotaraste o debarcare in Saint-Nazaire. Operatiunea se termina cu sute de marinari si ofiteri britanici ucisi si luati prizonieri si cu sute de soldati germani ucisi de explozia de pe vasul britanic Campeltown, pe care se aflau 4 tone de explozibil. Germanii considera ca raidul a fost pentru britanici un esec, pentru ca baza pentru submarine a rezistat. Englezii considera operatiunea un succes, pentru ca cuirasatele germane nu mai pot utiliza estuarul luni de zile si au aflat o parte din secretele apararii dusmane. Este un timp cand pierderile umane nu mai conteaza.
Razboiul merge prost pentru germani, dar ei continua sa produca submarine si Saint-Nazaire-ul, evacuat mereu de o parte din populatie (femei, copii), continua sa fie bombardat. "Nici un caine, nici o pisica n-a mai ramas in Saint-Nazaire; nu mai e nimic acolo, in afara de adaposturile pentru submarine", spune amiralul german Doenitz, dupa o vizita, in mai 1943. Dar nici debarcarea trupelor aliate, anglo-americane ("tommies" si "sammies"), nici moartea lui Hitler nu elibereaza Saint-Nazaire-ul, transformat de Hitler in fortareata. Abia in 11 mai 1945, la ora 10, generalul american Kraemer primeste arma personala a generalului german Junck, ca simbol al predarii armatelor germane din zona. Primarul François Blancho este instalat in post peste un oras ruina, cu o baza pentru submarine, de-acum inainte, inutila.
Am auzit mai multe versiuni despre posibila ei amenajare, dar deocamdata, in afara unui oficiu de turism si a doua sali (unele vor gazdui saptamana viitoare o conferinta internationala despre "Cititorul ideal", organizata de MEET - Maison des Ecrivains Etrangers et des Traducteurs), nu se afla altceva. Imi va spune probabil primarul Joel-Guy Batteux pe care-l intalnesc in aceasta saptamana, care ocupa acest post de tot atat de multi ani ca si antecesorul sau, François Blancho.
