De același autor
Spectacolul grotesc al capturării şi uciderii lui Muammar Gaddafi a încheiat, pentru moment, odiseea războiului civil libian.
Colonelul Gaddafi nu a fost judecat şi executat (ca Saddam Hussein) şi nici nu a avut parte măcar de un proces înscenat (precum Nicolae Ceauşescu). Chiar dacă legiştii nu s-au pronunţat încă, imaginile transmise de posturile internaţionale de ştiri arată că Gaddafi nu a murit în urma rănilor primite, ci mai curând a fost linşat. Violenţa şi cruzimea afişată de rebelii libieni faţă de fostul dictator este o consecinţă a modului în care Gaddafi a condus Libia în ultimele patru decenii. Acesta nu a arătat nicio urmă de milă sau empatie faţă de victimele sale. Totuşi, asasinarea sa ridică semne de întrebare asupra modului în care va evolua situaţia în Libia.
Se vor limita represaliile rebelilor numai asupra membrilor familiei Gaddafi sau se vor extinde asupra triburilor loialiste? Va evolua situaţia spre o masivă reglare de conturi între diversele tabere? Oare va fi Consiliul Naţional de Tranziţie, guvernul recunoscut al Libiei, suficient de puternic încât să-şi afirme autoritatea pe întreg teritoriul ţării? Ce se va întâmpla cu luptătorii rebeli – vor fi integraţi în armata libiană sau se vor transforma în bande înarmate care îşi vor teroriza conaţionalii? Şi, probabil, întrebarea cea mai importantă – în ce direcţie va merge Libia: democraţie, o nouă dictatură sau regim islamic?
Astăzi, situaţia din Libia este similară cu cea din Irak după prăbuşirea regimului Saddam Hussein. Dacă guvernul de tranziţie nu se impune ca reprezentant legitim, atunci nu este exclusă probabilitatea unui nou război civil. Dacă CNT are intenţia să transforme Libia într-o ţară democratică, atunci trebuie ca, în cel mai scurt timp, să propună o foaie de parcurs care să garanteze dezvoltarea unui regim reprezentativ, participativ, construit pe principiul pluralismului politic. Până atunci însă, priorităţile sunt reinstaurarea ordinii, pedepsirea abuzurilor săvârşite de ambele părţi şi repunerea în funcţiune a serviciilor de bază. NATO, Statele Unite şi puterile europene trebuie să vegheze asupra angajamentelor democratice ale noului regim de la Tripoli – în joc este credibilitatea acestor actori internaţionali, care şi-au justificat intervenţia prin prisma sprijinirii unei mişcări democratice.
Ce şanse are Libia să devină o democraţie? Politologul american Joshua Tucker susţine că şansele ca Libia să devină democratică sunt în jur de zece procente. El citează o cercetare recentă condusă de Michael Miller care argumentează că, în medie, prin eliminarea violentă a unui dictator, o societate are de trei ori mai multe şanse să se democratizeze în viitorul apropiat decât dacă un lider autocrat renunţă benevol la putere. Mai mult de jumătate din numărul tranziţiilor democratice se produc în primii cinci ani de la eliminarea unui dictator şi numai un sfert se produc, într-o perioadă similară, prin renunţare benevolă sau negociată a puterii. Violenţa contribuie la slăbirea regimului autocratic, iar în haosul ce urmează eliminării violente a dictatorului, când elitele politice sunt divizate de conflicte şi populaţia este implicată politic, apar cele mai bune oportunităţi de avansare a unei agende democratice.
Dispariţia regimului Gaddafi din peisajul Orientului Mijlociu şi al Africii de Nord anunţă sfârşitul erei dictatorilor arabi naţionalişti, seculari şi modernizatori. Este o eră care a debutat cu lovitura de stat a lui Gamal Abdul Nasser în Egipt, urmat de Gaddafi în Libia, de Haffez al Assad în Siria şi Saddam Hussein în Irak. Diferenţa dintre mişcările care i-au adus la putere pe dictatorii arabi şi cele din prezent, notează Mohamad Bazzi, este că dictatorii din trecut au venit la putere în urma unor mişcări ce au pornit de la vârful puterii politice spre baza acesteia, în timp ce evoluţiile politice din prezent pornesc de la bază spre vârful puterii politice.
În acelaşi timp, pentru ceilalţi autocraţi din Orientul Mijlociu, sfârşitul lui Gaddafi este un semnal de alarmă. Un destin similar l-ar putea aştepta pe Bashar al Assad. Ar putea exista chiar şi consecinţe neprevăzute, care vor contribui, în viitor, la instabilitatea sistemului internaţional. După 2003, Gaddafi a colaborat cu SUA şi puterile europene în combaterea terorismului şi a renunţat la armele de distrugere în masă. Intervenţia aliată împotriva lui Gaddafi s-ar putea să-i convingă pe liderii de la Phenian şi Teheran că a colabora cu Occidentul şi a renunţa la armele de distrugere în masă nu garantează deloc supravieţuirea regimului, ba dimpotrivă, îl fac vulnerabil. //
