Elveția și Siebenbürgen, două țări gemene la hotarele de est și de vest ale Germaniei

Ziarist și istoric venit din Elveția romandă, m-am gândit dintotdeauna - chiar înainte de a pătrunde misterele Transilvaniei - că trebuie să existe o anume înrudire între Elveția și Cele Șapte Cetăți. Numai că de multe ori adevărul îți apare așa, deodată, pe negândite.

Într-o zi, hoinărind prin Sibiu, pe stră­du­țele din orașul de jos, am intrat în Biserica Azilului, care se află în aceeași curte cu Azilul de bătrâni, și am descoperit, uluit, că, menționate încă din 1292, ele nu încetaseră niciodată să funcționeze. Tot atunci am aflat că prezența sașilor în zonă era atestată din 1243 și mi-am dat seama că alianța fondatoare a El­ve­ției, făurită prin jurământul țăranilor din Uri, Schwyz și Unterwald, data din 1291! Și când te gândești că noi, helveții, ne mândrim cu ve­chimea instituțiilor noastre! Am simțit do­rința să aflu mai multe și astfel am avut ia­răși un șoc când mi s-a spus că denumirea săsească a regiunii unde mă stabilisem – un sat din Mărginimea Sibiului, la poalele Carpaților - este Unterwald. Să faci atâția kilometri ca să treci dintr-un Unterwald într-altul, asta da, glumă a istoriei!

Dar câte lucruri n-am mai des­co­perit! Începând cu colonizarea germanilor, poruncită în plin secol al XII-lea de un rege ma­ghiar care a gândit să facă din platoul transilvănean - defrișat și cultivat de noii coloniști - o pavăză contra nă­vă­li­torilor de la Răsărit și o cheie cu care să ți­nă sub control trecătorile Carpaților. Și ță­ranii germanici încep să sosească, ade­me­niți de avantajele politice și economice: pri­vilegii speciale, libertatea de a se or­ga­niza, loturi de pământ primite în pro­pri­e­tate. Biserica de la Roma pune și ea umă­rul: călugări cistercieni din Burgundia clă­desc lângă Sibiu, la intrarea în defileul Ol­tului, splendida abație de la Cârța (1202). Pe la aceeași vreme, la 100 de kilometri mai încolo, neastâmpărații cavaleri teu­toni întemeiază Brașovul, la poalele a do­uă trecători strategice ce deschideau dru­mul spre Marea Neagră. În Alpii Centrali și Helvetici, încă de la 1200, oamenii nu fac altceva: țăranii liberi defrișează văile Gothardului, Simplonului și alte trecători muntoase. O febră creatoare care vorbește despre solida prosperitate economică ge­neratoare de noi avânturi nebănuite pen­tru Europa.

În Evul Mediu, elvețieni și saxoni își fău­resc instituții stabile și republicane, în mar­ginea sistemului feudal. Satele sau co­munitățile de țărani sunt dependente de orașele guvernate la rândul lor de familiile patriciene. Orașele structurează politic și juridic ținutul Celor Șapte Cetăți, pe care în Elveția le-am numit cantoane. Până la Napoleon, Elveția s-a numit Confederația celor Treisprezece Cantoane. Bazate pe o men­talitate tipic medievală, aceste juris­dic­ții au chiar un rang protocolar: Sighi­șoara, Sebeș, Cincu sunt echivalentul lui Uri, Schwyz și, respectiv, Unterwald.

Organizați în bresle (Zünfte), negustorii și meșteșugarii domină economia și decid asupra relațiilor externe. Politica locală se face în consilii (Rat), la nivelul țării există dietele (Tag), care funcționează demo­cra­tic. O vizită care depășește simplul interes turistic la Biserica Neagră din Brașov îți dezvăluie aceste trăsături democratice în chiar organizarea ei. Elvețienii, ca și sașii, au patricieni, dar nu au nobili. Tran­sil­va­nia însă este mai complexă decât Elveția, în care etniile sunt clar împărțite în patru teritorii ale căror frontiere nu s-au mai mișcat de pe vremea lui Ca­rol cel Mare. Dincoace, sa­șii, după ce își reglează pro­blemele interne ale Celor Șapte Cetăți, participă și la Dieta Transilvaniei (Land­tag), alături de repre­zen­tan­ții nobililor maghiari (Er­dely) și de secui. Ar­dea­lul românesc nu avea exis­tență politică. Pentru un el­vețian, această inter­pe­ne­trare, această imbricare a locuitorilor unei Transilvanii plurietnice nu este lesne de în­țeles.

La începutul secolului al XVII-lea, re­vo­luția care zguduie din temelii catolicismul roman (Reforma) și dă naștere pro­tes­tan­tis­mului pleacă din Germania și Elveția (Luther, Zwingli, Calvin). La câteva luni după ce Dieta Transilvaniei recunoaște su­zeranitatea sultanului (1542), umanistul Johannes Honterus din Brașov îi convinge pe sași să-l părăsească pe Papă și să-l ur­meze pe Luther – ceea ce ei fac cu o mare unanimitate. La rândul lor, maghiarii și se­cuii se împart între cei ce rămân romano-catolici, cei ce devin calviniști și uni­ta­rieni. Pe zidul Reformaților de la Geneva este amintit un prinț transilvănean - Bocs­kai István. Orașele elvețiene îi sprijină pe protestanții din Transilvania prin burse pentru studenți. Dar - și aici intervine ma­rea diferență între cele două țări – un edict de toleranță dat de prințul Sigis­mund face că Transilvania, spre deosebire de Elveția, Germania și Franța, nu va cu­noaște niciodată ororile războaielor reli­gi­oase. Pentru a avea o idee despre am­plo­a­rea transformărilor religioase din Tran­sil­vania la sfârșitul Evului Mediu și de drama pe care a reprezentat-o Reforma pentru episcopul catolic de la Alba Iulia, trebuie să ne gândim că, numai în părțile locuite de sași, în jur de 1.500 de biserici for­ti­fi­cate au devenit biserici „evanghelice“. Ope­ră a Bisericii de la Roma, de cele mai multe ori, precum cea de la Cârța sau Se­beș, ele au fost fortificate după marea in­vazie tătară de la 1241 și împodobite apoi cu elemente gotice și baroce, un mare nu­măr de altare și de orgi datând din secolul al XVIII-lea. Aceste biserici, care astăzi sunt părăsite, majoritatea din cauza exo­dului masiv al sașilor, reprezintă un ca­pi­tal arhitectural și religios colosal pentru Ro­mânia. Din păcate, pe cale de dis­pa­riție.

Ceea ce mă fascinează în asemănarea din­tre Elveția și Cele Șapte Cetăți este că aces­te două țări nu au fost niciodată propriu-zis germane. Germaniile, cele care, de la nord la sud și de la est la vest, au fost, istoric vorbind, implicate în construcția Ger­ma­niei Angelei Merkel au fost înconjurate la poalele munților de Elveția, de Austria (cu excepția episodului nazist) și de Tran­sil­va­nia. Germanitate occidentală și ger­ma­ni­tate orientală. Care începe la Geneva și se oprește la Brașov. Când am ajuns la Sibiu, oraș odinioară germanofon care acum vor­bește românește, am fost frapat de o ar­hi­tectură tipic germană oarecum greoaie ca­re mi-a amintit îndată de Lausanne, oraș francofon colonizat în istorie de cantonul Berna.

Toate aceste paralelisme sunt argumentabile, în măsura în care sunt admise. Pentru Elveția, si­tuată în inima Europei Occi­den­tale, pe axa Mediterana-Marea Nor­dului, prosperitatea acestei minuscule peninsule eurasiatice a fost mană ce­reas­că. Berna, capitala elvețiană, întemeiată ca și Sibiul în 1191, nu a fost invadată de­cât o singură dată, și anume de trupele lui Bonaparte, în martie 1798. Aflată în inima Europei Centrale, Transilvania nu a avut acest noroc. Și dacă ar fi fost doar atât...

Și, cu toate acestea, până la Napoleon, ce­le două țări au străbătut secolele în același ritm. Cu propriile lor caracteristici: dacă Transilvania a fost întotdeauna un mozaic de popoare și de religii, Elveția a fost ger­mană până la Napoleon. Francofonii și ita­lofonii nu au obținut cetățenia decât în 1815. După asta, drumurile celor două țări s-au despărțit. Formidabila mișcare de trezire a conștiinței naționale a învrăjbit populații (maghiari, sași, români) care până atunci, de bine, de rău, trăiseră în bună înțelegere pe un pământ pe care și-l împărțeau fără a se călca prea mult pe bă­tături. A trebuit să vină grozăviile na­țio­naliste și războinice ale secolului XX pen­tru ca o mare parte a maghiarilor și aproa­pe totalitatea germanilor să plece din Tran­silvania. Această nebunie pasională ba­rea­ză și astăzi calea spre un federalism care ar putea încerca să atenueze problemele coexistenței între români și maghiari.

Elveția postrevoluționară, în dru­mul ei spre modernitate, după o jumătate de secol de tatonări și ezitări, și-a „oferit“ în 1847 un război civil pe fond politic și re­ligios, în care au învins radicalii pro­gre­siști protestanți de la orașe. Naționaliști, ca toată lumea la vremea respectivă, aceș­tia au avut buna inspirație să nu-i umi­lească pe învinși, populație rurală, catolică și conservatoare. Au avut chiar ideea să in­venteze niște strămoși comuni, mitici, nici țărani, nici orășeni, nici catolici, nici protestanți, și care nu vorbeau nici ger­mana și nici franceza, ca să nu mai vor­bim de italiană. Așa se face că la școală am învățat că strămoșii mei erau oameni lacuștri, că erau îmbrăcați în piei de ani­male și că trăiau în colibe construite pe piloni pe marginea lacurilor. Ceea ce se po­trivea de minune: o fi ea faimoasă El­ve­ția pentru munții ei, dar are și 1.400 de la­curi. Poate e păcat că nu au existat și în Transilvania comunități lacustre.

Traducere de LUMINIȚA BRĂILEANU