Dezbaterea continua

D-l Andrei Cornea ne face placerea de-a reveni asupra subiectului Noica - Scoala de la Paltinis, intr-un amplu text publicat in revista 22, nr.754/2004, ce reprezinta, dupa cum ne informeaza o parte a capitolului final dintr-o carte in curs de aparitie (nota red.: intre timp cartea De la Scoala din Atena la Scoala de la Paltinis a aparut la editura Humanitas). Adept al unei aprecieri extrem de favorabile a fenomenului in cauza, prin - evident - reductia spiritului critic, domnia sa debuteaza printr-o somptuoasa frazeologie filosofanta cu scopul de-a degreva Paltinisul de abordarea sa in calitate de utopie. Sa recunoastem ca fie si o prima perceptie ar indica o armonizare intre numita Scoala si definitia utopicului, asa cum ne-o livreaza Encyclopaedia Britannica, drept un fapt "denotand o reforma vizionara care tinde sa fie idealista la modul imposibil". Dar d-l Cornea recurge la o demonstratie particulara, preocupat nu atat de gasirea unor "caracteristici obiective, presupus esentiale" ale fenomenului supus cercetarii, cat de "intelegerea sensului unei relatii", id est de "atitudinea noastra". Utilizarea termenilor corelativi "utopic" si "realist" i se pare a nu desemna decat "propria noastra relatie afectiva sau pasionala cu un proiect, sau cu implicatiile teoretico-practice ale respectivului proiect, sau cu autorul proiectului, ori cu cei pe care el ii reprezinta sau pretinde ca ii reprezinta".

Asadar, instrumentului rational ii este preferat cel emotional, judecata e pusa in chestiune prin reactia simpatetica. E o pozitie conforma cu celebra teza a lui David Hume, din Treatise, potrivit careia "ratiunea este roaba pasiunilor, si nu poate sa aspire la alta pozitie decat aceea de a servi acestora si de a li se supune", prin urmare, dupa cum s-a spus, o inversare a imaginii platoniciene a ratiunii, conducatorul carului, care stapaneste pasiunile nestrunite, caii. Dar e oare cea mai nimerita aici? Nu cumva se incearca in felul acesta o escamotare a adevarului ce poate fi obtinut pe calea regala a accesului spre expresia sa care este ratiunea? Nu cumva e ocultata astfel conotatia morala a actiunilor lui Noica si a Scolii de la Paltinis, care e de-o relevanta capitala? Procedand astfel, d-l Cornea se departeaza de conceptia despre ratiune formulata de Kant, care ofera atat principiile cunoasterii, cat si pe cele care trebuie sa regleze actiunea, sub cele doua aspecte ale sale, ratiunea pura si ratiunea practica, fundamentand astfel moralitatea... E cazul sa renuntam la ratiune in acest sens anevoie de recuzat? De ce sa ne ferim de-a privi in fata Paltinisul, tratandu-l pe ocolite prin indoieli asupra constiintei care l-ar putea examina si aprecia? De ce acest pretext de metoda? Preopinentul nostru pare a lasa lucrurile oarecum in deriva printr-o prezumtie a subiectivitatii afective careia i-ar reveni rolul de arbitru suprem: "Daca simpatizeaza cu persoana autorului sau daca, macar in parte, adera afectiv, din diferite motive, mai mult personale, la proiectul sau - sa-i spunem, in lipsa de un termen adecvat, culturalism ontologic -, ei vor considera rolul lui Noica ca antrenor cultural, ca personaj filosofic viu si deopotriva ca autor de carti, drept benefic, autentic, esential chiar in contextul nefericit al Romaniei ceausiste." Dar daca nu-l "simpatizeaza"? Jucand intre paralelele afectului, ratiunea ocoleste realitatea si o ia razna, nesocoteste cararea adevarului, cu riscul major de a se pierde in atmosfera unor labilitati, in paclele unor tendentiozitati.

Lumea pe dos

Cu toate acestea nu ne aflam totalmente in divergenta cu d-l Andrei Cornea. Iata o fraza a domniei sale la a carei arborescenta semnificatie putem subscrie: "Paltinisul lui Noica a aparut, din nou ca orice utopie clasica, a fi fost o lume pe dos, ceea ce e pretuit acolo - spiritul pur - nu are valoare jos, si ceea ce aici, jos, e important - de pilda sufletul, sau critica literara, sau practico-politicul, sau dramele omului de rand, ale bacanului cum spunea Noica - tine acolo sus de domeniul nefiintei." Ea ne daruieste o pretioasa sugestie gratie sintagmei "o lume pe dos". Caci multe sunt pe dos in sfera nobila a Paltinisului. Mai intai, istoria respinsa in doctrina si frenetic recuperata in praxis. (Desigur, avem in vedere notiunea curenta de istorie, cea de epos politic si comunitar, de tesatura evenimential-semnificativa, socotind ca o propozitie precum cea a d-lui Gabriel Liiceanu, dupa care "a trai in cultura inseamna de fapt a intra, acum abia, in istoria mai adevarata si esentiala a omului", constituie mai curand o superba bucla speculativa decat o reala impacare a temporalitatii evenimentelor cu intemporalitatea esentelor.) Peroratiile antiistorice ale lui C. Noica ating patetismul: "Este viu faptul istoric, este el abundent in valori?

Dimpotriva, el reprezinta una singura dintre toate valorile posibile: e moartea egala si omogena a tuturor vietilor posibile". Sau urmatorul graitor indemn: "Lepadati-va de istorie. N-ati invatat nimic de la ea, nu stiti prin ea decat cateva legende in plus, mai proaste decat ale poetilor." Dar care e realitatea? S-a putut intr-adevar filosoful detasa de contingentul epocal, s-a putut implini exclusiv in zona nazuintelor sale "panmatematice", "poliedrice", "geometrice"? S-a putut retrage definitiv in universul sau artificial, triumf al ideii pure, similar poeziei pure, stare-limita a spiritului, aproape insuportabila? Catusi de putin, daca tinem seama de optiunea sa pentru extremele politice, initial pentru cea de dreapta, apoi pentru cea de stanga. De la mesianismul Legiunii, autorul Devenirii intru fiinta a virat spre national-comunism, caruia i-a oferit nu numai ofrandele etnicismului scrutat prin prisma etimologiei "ontologice" si ale antioccidentalismului si anticosmopolitismului virulent, ci si propunerea bizara, venita tarziu, in anii '80, ca Nicolae Ceausescu sa primeasca... Premiul Nobel. La fel, e "pe dos" si conceptul de "rezistenta" la regim, ilustrat, chipurile, de Paltinis. Ce soi de "rezistenta"? Lasand la o parte enormitatea aruncata de un distins comentator, dupa care am fi avut de-a face cu o... "dinamita" anticomunista, n-am fi in masura decat a recunoaste o evaziune, o inchidere a ochilor si o astupare a urechilor fata de peisajul tot mai sumbru al "epocii de aur". Ori, spre a utiliza un titlu faimos al lui Hermann Hesse, o varianta a "jocului cu margele de sticla". Bineinteles, n-am putea contesta ca Paltinisul intrupa un act de cultura inalta, insa totodata si unul de abstragere, de pasivitate "disciplinata", o acceptare, in sens mai larg, a temnitei, in duhul ex-detinutului Noica ce nu ezita a-i face apologia.

Si aici se cuvine mentionata inca o situatie "pe dos". Si anume astutioasa "rasturnare" a tacticii ideologice a oficialitatii comuniste, care, de la cerinta imperativa a plierii pe "viata" (pe "viata noua", elaborata in atelierele propagandistice!) si a inregimentarii cat mai inflacarate, a trecut la "concesia" esteticului "pur" si a speculatiei asijderea, conditionate de abtinerea criticarii "socialismului real". "Toleranta" oficialitatii fata de Paltinis n-a avut decat aparent aerul unei "cedari". De facto, ea contine un cumul de avantaje in raport cu masurile dirijiste si punitive anterioare, de la potemkinada liberalismului pana la marja de manipulare a celor dispusi a intra in jocul abstragerii cu invoire "de sus".

Utopia idealului

Privind lucrurile fara preconceptii idealizatoare, ne dam seama ca Noica a savarsit o imensa, fara precedent la noi, operatie de mistificare a realului, si nu doar a celui tinand de ambianta concreta, dramatica, a erei ceausiste. Nu intentionam a emite o judecata de valoare, ci doar a inscrie o constatare, speram ca de bun simt. Actionand in directia "noii politici" ideologice, oarecum (sa presupunem) masinal, filosoful i-a depasit intentiile meschine, a inaintat cu o superioara energie intelectuala in utopia sa proprie, antiistorica, antinaturista. Sub pavaza "modelului paideic", a "culturalismului ontologic", a posturii de "antrenor cultural" etc., a desfasurat o stralucitoare demonie creatoare in negativ, printr-un sistem de disocieri, de reductii, de sacrificii à fond, tradand o funciara inadaptabilitate corijata printr-o paradoxala nazuinta a adaptarii (e adevarat, la extremitatile politice). Inteligenta genialoida a magistrului de la Paltinis a creat o viziune care expurga concretul existentei umane, o considerabila parte a valorilor ce o specifica, producand un vid moral si axiologic in care s-au putut insinua lesne cedarile cele mai neasteptate, mai deconcertante in fata istoriei. Ceva inuman, mortuar pluteste pe cerul ganditorului care a ajuns a denunta viata ca o insuficienta si a jindui dupa imbalsamarea ei prin cultura. Aidoma unui faraon-filosof, el declara: "E necesar cateodata sa uiti viata. Sunt anumite imprejurari cand trebuie sa te depasesti pe tine prin cultura. Sa te instrainezi prin cultura." Ca si: "Continutul imediat al vietii nu intereseaza pur si simplu, pentru ca nu e problematic. Arborele din fata mea, durerea din mine, spuza cerului instelat, toate acestea sunt indiscutabile. Ceea ce as vrea e sa pot discuta ceva, sa ma pot imbogati cu un interes nou." De altfel, majoritatea celor ce s-au ocupat de Noica au intuit carenta existentiala si axiologica a acestei gandiri ancorate intr-o aristocratica utopie a abstragerii crepusculare, tinzand spre extinctie. Apreciem gestul elegant al d-lui Andrei Cornea de a ingadui defilarea unor asemenea opinii ce, in diverse grade, il contrariaza si din care spicuim cateva. Mariana Sora are impresia ca "ceva fals sau falsificator e lojat in fiinta filosofului", spre a adauga: "Atatea dintre ideile sale au ceva descarnat, fara aderenta la real, fara adecvatii, incat banuiala ce mi se strecoara in minte este ca... fiinta pentru el este o abstractie".

Eugen Simion remarca pe buna dreptate ca, negand "cultura judecatii", adica incercand a delegitima critica literara, eliminand-o din planul "realului autentic", Noica nu s-ar putea astepta la un alt tratament din partea "adversarului", care, la randul sau, il circumscrie utopiei iremediabile. Alexandru Paleologu ii imputa fostului sau maestru incomprehensiunea pentru tragic, pentru estetic si pentru etic, incapacitatea de-a priza pluralitatea si inepuizabila diversitate a aspectelor lumii, ceea ce conduce la "justificarea ignorarii celor mai multe dintre marile valori ale culturii, ale moralei si ale vietii. La justificarea ignorarii dispretuitoare si in ultim resort a ignorantei pur si simplu". N. Steinhardt numeste grupul de discipoli ai filosofului Catarii de la Paltinis, percepandu-l ca un soi de secta gnostica, trufas separata de cea a oamenilor care se bucura, sufera si spera, bizuita pe un crunt maniheism: "Si se ajunge astfel la o nevoita, dar reala trufie: numai filosofii sunt sarea pamantului (precum gandeau si Platon si Voltaire), numai indeletnicirea lor justifica insasi existenta acestei planete si aparitia la suprafata ei a speciei cugetatoare si cogitante".

Z. Ornea recurge la o explicabila interogatie retorica: "S-ar fi bucurat oare C. Noica, in vremea ceausismului, de statutul sau de guru, de nu se intalnea, in temele tratate (inclusiv in Ontologia sa) cu nationalismul ceausist, care i-a deschis calea?". Adrian Marino il asociaza pe Noica unui "antioccidentalism strident si, in solutiile practice, de-a dreptul utopic, himeric", incapabil a gasi o a treia solutie intre consumismul capitalist si distopia comunista. Cristian Moraru anunta defazarea "canonului paideic" al lui Noica, "devenit intre timp desuet si neproductiv". Iar Caius Dobrescu, glosand asupra eleatismului "narcisiac" al Scolii de la Paltinis, observa cu sagacitate ceea ce i se pare a fi o coniventa, fie si involuntara, intre Scoala si sistemul comunist: "Ceea ce le lega era deraparea de la realitate, de la complexitatea conditiei concrete a omului in comunismul mioritic, o simplificare confortabila a lumii de optiuni morale, o devotiune unica si unilaterala, o anumita forma de unidimensionalitate". (Bineinteles, s-ar putea sustine ca Noica n-a avut intentia de-a se ralia puterii comuniste, insa chiar daca am renunta sa evocam gesturile sale incontestabile de zelator al intereselor acesteia peste hotare, de admirator heteroclit al carmaciului, ar ramane un sir de coincidente obiective intre reflectia sa si discursul ideologic, conexiuni ce n-ar fi putut scapa in nici un caz patrunzatoarei sale inteligente.) Sa mentionam ca si alte numeroase condeie, pe care d-l Andrei Cornea nu le mai aminteste, au emis apasate rezerve asupra lui Noica si a Scolii de el girate, intre care I. Negoitescu, I.D. Sarbu, Stelian Tanase, Dorin Tudoran. Balanta inclina vadit spre aprecierea critica, indeajuns de convingatoare credem, in temeiul unor propozitii ce, in cele mai multe cazuri, se revendica de la prerogativele ratiunii analitice si demonstrative. A le raspunde cu supozitia unor afecte ale respingerii, a unor "nevoi psihologice de aderare, de delimitare si de concentrare", sau, direct, a unor resentimente, nu inseamna oare a schimba regula jocului critic? Cat de consistent ar putea fi un atare raspuns?

Mi-e teama ca tentatia d-lui Andrei Cornea de-a se culca pe urechea explicatiei umorale tradeaza fragilitatea setului de contraargumente de care dispune. Domnia sa se multumeste a hartui ideea de utopie a idealului vehiculat de Paltinis, caracterul irealist ori chiar indezirabil al Scolii, prin asentimentul, fie si tacit, de care s-a bucurat din partea autoritatii totalitare, fara a da o replica decisiva celor cu alte puncte de vedere. Din pacate, preopinentul nostru ocoleste opiniile la care nu consimte, evita a se angaja cu ele intr-un "dans dialectic" condus de domnia sa. In loc de a le demonta si a proclama, punctual si constrangator, starea lor de caducitate, urmeaza o pista oblica, cautand a-i invinovati, cu mai multa ori mai putina discretie, pe numerosii exponenti ai reactiei critice. Le face acestora un proces de intentie, vorbind despre "marile dezamagiri ale intelectualilor romani occidentalizati din anii '90, legate de lentoarea si tergiversarile reformei", despre "un solid complex de inferioritate al intelectualului roman fata de cel central-european", ce s-ar cadea exorcizat, despre "adversitatea fata de nationalismul interbelic", asociata cu "teama de posibilitatea repetarii sale in prezent". Altfel spus, ii judeca pe interlocutori, in loc de-a judeca tema propusa si de a invalida unghiurile de vedere anterioare.

Este, indenegabil, o modalitate de a abate discutia de la fagasul sau normal, de-a azvarli pisica moarta in curtea vecinului. "Ca si in acest caz, insa, sunt descrise propriile relatii negative ale criticilor respectivi cu istoria, filosofia, societatea romaneasca, sau cu unii dintre protagonistii scenei culturale si nu trasaturile obiective ale ganditorului paltinisean, ni se pare, din nou, foarte probabil", declara d-l Cornea. Noua ni se pare mult mai probabila intentia domniei sale de a sustrage astfel trasaturile "obiective" ale lui C. Noica si ale Scolii sale unei aprecieri libere, neconvenabile apriorismului necritic de la care porneste. E ca si cum, in cadrul unui proces in justitie, ar recuza calitatea de martor a unor persoane pentru ca au ochi albastri ori poarta un sacou in carouri. Chiar daca sunt prevazute cu aparat cultural si sunt exprimate cu vioiciune intelectuala, de la un punct sofismele nu mai au efect. In concluzie, Scoala de la Paltinis ramane un subiect deschis, pe care nici admiratia excesiva, sufocanta, nici starea inertiala ori pornirile pamfletare ce ar putea-o acompania nu sunt in masura a o delimita decat intr-o maniera mai mult ori mai putin abuziva. Cu sau fara voia unora dintre noi, dezbaterea continua.

(Subtitlurile apartin redactiei)