De același autor
Cu totul alta este tactica României. Guvernul nostru nu critica niciodata pe fata deciziile Uniunii Europene, luarile de pozitie ale comisarilor ei ori exigentele impuse de catre tarile occidentale noilor candidati la integrare. În orice caz, nu pe fata. Uneori, când nu e de acord, mârâie pe furis, dar pozitia sa publica e, întotdeauna, de aprobare unanima. Nu rateaza nici o ocazie de a… NU critica. Este întotdeauna de acord cu orice exigenta impusa de acquis-ul comunitar. Cu toate acestea, guvernul României este adesea criticat ca nu îsi respecta angajamentele luate, uneori, cum s-a întâmplat de curând, cu o severitate care merge pâna la amenintarea cu sistarea negocierilor de aderare.
Avem doua tari cu doua politici de negociere a integrarii foarte diferite. O tara critica ce nu îi convine si îsi negociaza integrarea de pe pozitii de forta (ceea ce înseamna egalitate). Alta accepta si ce nu îi convine si îsi negociaza integrarea de pe pozitii de supunere. Cu toate acestea, tara care îsi respecta angajamentele este aceea care a negociat la sânge fiecare act semnat, în timp ce tara care a acceptat totul fara nici o discutie nu respecta aproape nimic din ce a semnat cu larghete. Polonia critica si accepta greu, dar îsi tine cuvântul - de îndata ce si l-a dat. România accepta usor, critica numai pe la spate - si nu îsi tine cuvântul dat. Ai zice ca România întelege sa îsi manifeste dezacordul înselând, în timp ce Polonia si-l exprima criticând. România critica numai dupa ce semneaza - singura ei critica, daca o putem numi asa, constând din nerespectarea angajamentelor luate -, în timp ce Polonia critica înainte de a semna, pentru a se asigura ca semneaza un document pe care îl va putea respecta.
Din acest motiv, pentru guvernul român negocierile par fi o viclenie tactica, pentru guvernul polonez - un act politic (esenta politicii fiind negocierea). Pentru guvernul român, încheierea negocierilor înseamna, asa-zicând, începutul razboiului de gherila cu prevederile lor; pentru guvernul polonez, încheierea negocierilor este echivalenta cu semnarea unui tratat de pace: dupa ostilitati - ca sa pastram imaginea militara - urmeaza pacea, care implica respectarea angajamentelor.
Acum, fiecare poate cântari care anume atitudine este mai profitabila scopului propus, care, pentru ambele tari, este deplina integrare europeana. Atitudinea poloneza pare a fi mai antipatica, dar e sigur mai onorabila. Atitudinea româneasca pare a fi mai cooperanta, în timpul negocierilor, dar se vadeste a fi neserioasa, dupa. Sustinându-si deschis si împotriva curentului opiniile, Polonia se recomanda ca un partener dificil, dar loial. Ascunzându-si ipocrit obiectiile si trisând în respectarea angajamentelor, România se recomanda ca un partener superficial si oportunist. Dar nu numai judecata morala da dreptate atitudinii poloneze, ci si cea de fond. La prima vedere, ai zice, pozitia Poloniei, desi mai onorabila, e ilogica: daca doreste sa fie primita în Clubul european, înseamna ca e de acord cu toate regulile acestuia; iar daca îi respinge anumite reguli, de ce, atunci, mai doreste sa fie primita în el? Tot la prima vedere, pozitia României ar fi mai realista: ea nu discuta clauzele negocierii înainte, deoarece întelege ca din afara nu poti critica regulile Clubului în care ai facut cerere de intrare; doar dupa acceptare devine moral si normal sa le pui în discutie, daca ai obiectii.
În ciuda aparentelor, pozitia Poloniei nu este ilogica, iar a României nu este realista. Argumentul este urmatorul: procesul prin care un nou membru cauta sa adere la Uniunea Europeana nu este unul administrativ, ci politic. Daca ar fi doar administrativ, s-ar reduce la completarea unui formular si la stabilirea concordantei între datele tale, ca petent, si criteriile de selectie stabilite de administratie - operatie pe care ar putea-o duce la bun sfârsit si un calculator. Dar procesul de integrare în Uniunea Europeana trebuie sa aiba în centrul sau stabilirea unui bine comun, între oameni care sunt liberi, prin intermediul unor comunitati care sunt suverane. Binele comun este întotdeauna subiect de negociere, fie voluntar, prin disputele publice care îl pun în discutie, fie involuntar, prin exercitarea lui cotidiana, care îl modifica pe nesimtite. Prin urmare, aderarea se negociaza (politic), nu se executa (administrativ). Deci atitudinea poloneza este adecvata, iar cea româneasca gresita.
Fireste, îmi dau seama ca opozitia pe care am stabilit-o aici între Polonia si România este mai putin stricta, în realitate. Dar, de dragul argumentului, ea merita facuta. Altminteri de unde respectul de care se bucura Polonia si persistenta noastra reputatie de tara pe care nu se poate conta?
