De același autor
Scrisoare deschisa domnilor Giordano Bruno Guerri si directorului cotidianului Il Giornale, Mario Giordano
În editia cotidianului Il Giornale din 17 februarie 2009 gasim pe prima pagina articolul – reluat si în versiunea on-line a ziarului – semnat de Giordano Bruno Guerri si intitulat Violenta noilor invadatori (La violenza dei nuovi invasori). Referinta la care trimite titlul, probabil ales de redactia de la Il Giornale, nu ne poate însela, dat fiind contextul inflamat al acestor zile, cand problema sigurantei în orasele italiene a iesit din nou în relief într-o forma dramatica si dramatizata, drept consecinta a unor violuri comise preponderent de straini si, în particular, de cetateni romani. Titlul e asadar, în mod evident, ofensator la adresa imigrantilor, iar daca a fost ales, asa cum pare, de redactie, atunci nu este vorba de o simpla deraiere personala, ci de o intentie precisa de a lovi cu putere.
Autorul pleaca de la un pretext aparent inocent si nerelevant, si anume de la recenta partida amicala de fotbal dintre Belgia si Slovenia, la debutul careia, din eroare, fanfara belgiana a intonat imnul Slovaciei în locul celui sloven. Pornind de la acest episod, autorul se opreste asupra caracterului neîncheiat si artificial al unitatii europene, asociata de el unei „cutii cu nasturi desperecheati“, pentru a afirma spre final ca „rapiditatea cu care se doreste realizarea uniunii – nu numai cea economica, ci si cea politica – e un viol asupra traditiilor, sentimentelor, nationalitatii popoarelor care compun UE“. Caci, adauga autorul nostru, „popoarele nu pot fi unite prin tratate si constitutii ce le sunt aruncate în cap“. Cu alte cuvinte, actualul proces de unificare europeana, mai ales recenta integrare a tarilor din Europa Centrala si Orientala, e o violenta atat pentru ca e impusa de sus, din ratiuni politico-economice, cat si pentru ca are loc cu prea mare viteza. Desi, se cuvine aici sa-i amintim autorului, pentru multi europenisti procesul este, dimpotriva, prea lent.
Asadar, rapiditatea si impunerea de sus.
Concluzie: „daca nu se poate pretinde nici macar ca o fanfara sa distinga cele 27 de imnuri ale Uniunii, cu atat mai putin ne putem închipui o presupusa fraternitate, decisa la masa si dezmintita zi de zi“.
Nu stim daca, pentru autorul articolului, o fanfara ar trebui sa fie în masura a distinge cele 27 de imnuri ale Uniunii. Pentru noi, da. Desigur, eroarea unei fanfare nu e o tragedie, asa cum n-a reprezentat-o nici pentru jucatorii sloveni, care au ignorat elegant episodul cu pricina. Tragedia consta, conform spuselor autorului, în constrangerea si violenta carora le-ar fi supuse popoarele europene, „violate“ de aceasta rea si grabita Uniune, întocmita la masa fara o reflectare reala pe „teren“. Autorul are partial dreptate observand ca procesul de unificare europeana este mai curand o zare, visarea unei nunti în stil grandios – pentru unii, în mod sigur o utopie – decat formalizarea fireasca a unei uniuni de fapt. In momentul de fata nu numai ca nu exista o echipa europeana de fotbal, cum provocator ne sugereaza Guerri pentru a „demonstra“ imposibilitatea unei autentice uniuni europene, dar nu exista nici macar o politica externa comuna sau una comuna de aparare.
De la aceasta constatare, însa, si pana la „violul“ traditiilor si al sentimentelor nationale e o distanta abisala, inclusiv de stil. Asta si pentru ca fraternitatea europeana nu e o himera plutind în aer, ci e culturalmente întemeiata – în sensul cel mai radical si teluric al expresiei –, fiind de altfel dorita de majoritatea cetatenilor europeni, în pofida sensibilitatilor nationale si a intereselor locale, ce pot varia de la o tara la alta si de la o regiune la alta. Faptele ocazionale de cronica neagra „interetnica“ nu vor putea submina niciodata aceasta dorinta. Eventual, ea ar putea fi subminata de o politica mioapa în materie de imigratie, o politica ce neglijeaza cauzele fenomenelor, concentrandu-se demagogic asupra efectelor si simptomelor, amestecand in mod instrumental temele imigratiei cu cele ale sigurantei, facilitand si stimuland linsajul mediatic al unor întregi comunitati si categorii sociale.
Asadar, despre limitele procesului de unificare europeana se poate legitim discuta. Nu se poate discuta în schimb asupra unei expresii încarcate cu ura xenofoba, precum „violenta noilor invadatori“, lansata în paginile ziarului Il Giornale, drept o axioma absoluta, drept un punct de plecare pentru orice ulterioara (pseudo)reflectie, ostentativ si dintru început trasata. Autorul ajunge la o afirmatie halucinanta, asimiland imigrantii – si în particular, romanii – invadatorilor, atribuindu-le astfel „prima prada de razboi“ reprezentata tocmai de violuri.
„Demonstratia“ acestei teze, aplicate la cazurile recentilor violatori cu pasapoarte straine, ar consta conform autorului în faptul ca „indignarea creata de ultimele episoade întamplate în Italia e sporita fata de cea cauzata de talharii si omucideri“. Suntem de acord ca indignarea opiniei publice în episoadele cu pricina este mai profunda fata de cea pe care o produc talhariile sau omuciderile. Suntem de acord ca aceasta indignare se datoreaza si încarcaturii simbolice a violentei sexuale care, asa cum observa G.B. Guerri, e deseori eronat asociata violentei invadatorilor, în loc sa fie luata drept ceea ce este: violenta barbatului asupra femeii.
Nu stim însa, daca ar fi sa urmam aceasta teorie a autorului, cui sa asociem toate celelalte violuri, constituind marea majoritate a cazurilor de violenta sexuala în Italia, si anume acelea „domestice“, inclusiv cele comise în dauna unor femei neitaliene (independent daca violatorii lor sunt sau nu italieni). E curios de notat cum o anumita politica si o anumita presa atata indignarea opiniei publice italiene doar cand este vorba de o determinata nationalitate a agresorului (de preferinta, nonitaliana) si de o determinata nationalitate a victimei (de preferinta, italiana).
Ceea ce ne intereseaza aici este sa subliniem dauna de imagine, extrem de grava, fruct al unor asertiuni arbitrare si calomnioase la adresa celui aproximativ un milion de cetateni romani din Italia – barbati si femei – considerati „invadatori“ în aceasta fantezista teorie a autorului; dar prin extensie si la adresa celorlalte milioane de rezidenti de origine straina, pe care patronatul italian sau sistemul italian al pensiilor si asigurarilor sociale îi considera „lucratori imigrati“, în vreme ce pentru autor si pentru directia de la Il Giornale sunt simpli invadatori, urmand a fi tratati ca atare. Consecinta logica a unei astfel de gandiri – exprimata deja la microfoanele adunarilor politice ale Ligii Nordului sau al altora – ar fi concedierea si expulzarea în masa a tuturor imigrantilor prezenti în Italia, pentru a asigura astfel italicei patrii acea securitate, acea pace si acea armonie sociala care domneau înainte de sosirea „navalitorilor“. Pe de alta parte, daca prin „invadatori“ trebuie întelesi numai strainii delincventi, un atare rationament ar trebui sa conduca, eventual, la a-i asocia pe acestia „colegilor“ de rasa italica de origine controlata; asta, daca vrem a evita sa propunem azi din nou ceea ce s-a comis în trecut, în dauna imaginii cetatenilor italieni din strainatate („italieni = mafioti“ s.a.m.d.).
În consecinta, considerand gravitatea celor continute în articolul luat în considerare, cer autorului si directorului cotidianului Il Giornale sa retraga public afirmatiile incriminate, rezervandu-ne dreptul de a semnala organelor competente faptul comis, inclusiv pentru a verifica prezenta eventuala a delictului de instigare la ura rasiala.
* presedintele Forumului Intelectualilor Romani din Italia, Roma, 22 februarie 2009
