Criteriile unei bune Constituții

Procedura constituțională din țara noastră este un proces aflat în plină desfășurare care beneficiază acum de un nou ritm, unul mai puțin pripit și incomparabil mai potrivit unor schimbări de asemenea anvergură. Din acest motiv este important să avem un set clar de criterii, prin prisma cărora să putem judeca și compara diferitele proiecte și idei vehiculate sau propuse. În măsura în care au existat, criteriile potrivit cărora pot fi elaborate şi judecate asemenea idei normative au rămas până acum implicite.

Principala lipsă a discuțiilor și pro­pu­ne­rilor de revizuire a Constituţiei avansate până acum este că nu au fost orientate de scopuri și criterii clar specificate în avans. Revizuirea propusă nu are o filosofie uni­fi­ca­toare, ceea ce creează in­co­erență. La rândul său, in­coerența atrage o con­se­cin­ță cât se poate de vizibilă: nu se înțelege la ce și cum ar ajuta, per ansamblu, adop­tarea propunerilor for­mu­late.

Voi încerca să propun câ­teva elemente unificatoare printr-o sinteză a scopurilor sau rolurilor-cheie pe care trebuie să le îndeplinească o bună Constituție, așa cum reies din li­te­ratura de specialitate în lectura mea. Ele pot fi, totodată, utilizate și sub formă de criterii pentru a evalua orice amendament (articol sau titlu) propus, astăzi sau în viitor.

1. Limitele statului

Cel mai important rol al Constituției este să delimiteze statul în raport cu so­cie­ta­tea. Putem numi aceasta prima separație a puterilor, cea dintre stat și societate (formată din indivizi și societate civilă, prin care înțelegem toate organizațiile pri­vate, presa și libertatea sa având un rol pri­vilegiat).

Există aici două pericole concrete care tre­buie îndepărtate. Primul este cel al ti­ra­ni­ei, adică al folosirii abuzive a puterii. Încă din Biblie sunt arătate pericolele regilor, iar istoria este plină de episoade simp­to­ma­tice. Al doilea pericol este cel al creș­terii nelimitate a statului. Statul are o ten­dință inerentă de creștere, provocată de dorința de mai multă putere și influență a fiecăruia dintre birourile și actorii săi – o dinamică amplu elucidată de William Nis­kanen și Anthony Downs. Dimensiunile în care are loc creșterea statului sunt, pe de o parte, creșterea bugetelor publice (adi­că a banilor, posturilor și altor resurse de a căror alocare dispun decidenții) și creș­­terea puterii (adică întinderea do­me­niilor vieții economice și sociale în care es­te necesară cooperarea decidenților pu­blici). Ne putem imagina statul ca o ca­ra­catiță uriașă cu multe tentacule, dintre ca­re unele se termină cu bani, iar altele cu ștampile. Constituția este printre puținele instrumente care pot limita numărul de tentacule și lungimea fiecăruia dintre aces­tea, iar mijlocul său este specificarea ex­plicită, exactă și cât mai restrictivă a sco­purilor, puterilor și limitelor statului și in­terzicerea oricărei încălcări sau extinderi în afara perimetrului delimitat. Astfel am evita ca orice parlamentar, minister, agen­ție sau primărie să inventeze permanent noi scopuri sau noi domenii de intervenție „publică“.

2. Separația puterilor în stat

Aceasta trebuie înțeleasă într-un dublu sens. Primul este cel al separației ori­zon­tale dintre puterile legislativă, executivă și judecătorească - a doua separație a pu­terilor. Al doilea sens este cel al separației verticale a puterilor în stat, între local, central și (cât mai puține) niveluri in­ter­mediare – a treia separație a puterilor. Separația dintre puteri trebuie să fie în același timp una de atribuții (decizională) și una financiară (de re­surse). La fiecare dintre aceste niveluri este re­pe­tată separația orizontală, așa încât cele două se­pa­rații formează împreună un fel de matriță care fi­xează în mai multe puncte fiecare centru de putere. Matrița astfel creată func­ționează prin aceea că in­teresele celor dintr-un anu­mit centru decizional (de exemplu, in­teresul de a-și crește bugetul sau lărgi atri­buțiile) vor fi constrânse și, să sperăm, fixate și limitate pe termen lung de in­te­resele concurente ale centrelor vecine: „am­biția trebuie făcută să contracareze ambiția“ (Madison).

3. Reprezentativitatea

Într-o democrație, nu putem pleca de la premisa că parlamentul este suveran. Po­porul este cel suveran, iar parlamentul este mandatatul suveranității, în măsura exactă în care este legitim, adică ales potrivit unor reguli electorale corecte și stabile. Corectitudinea sistemului electoral trebuie să asigure cea mai liberă piață po­litică posibilă și presupune, printre altele, șanse egale de a fi ales (nu praguri elec­torale și nici alte bariere puse în calea can­didaților independenți și a înființării de noi partide), libertatea efectivă de alegere din cel mai larg meniu posibil (nu liste de­cise de conducerile partidelor) și trans­pa­rența modului de transformare a voturilor în mandate (nu formule de calcul obscure și cumpărări de voturi). Nu în ultimul rând, cumpărările sau forțările de voturi ale aleșilor și orice căi de asigurare a man­datului imperativ (precum cele din Sta­tutul aleșilor locali) trebuie interzise și des­curajate sistematic. Același rațio­na­ment și aceleași imperative sunt valabile pen­tru toate cele trei niveluri: local, cen­tral și intermediar. Ele trebuie prevăzute sub formă de principii constituționale, astfel încât să poată fi ușor oprite orice de­vieri create prin legi sau alte reglementări de rang inferior.

4. Calitatea vieții în societate (eficiența instituțională)

Logica celor trei scopuri constituționale de mai sus este una tehnică: imunizarea sta­tului împotriva coruptibilității și abu­zurilor de putere ale părților sale com­ponente. Necesitatea urmăririi lor sis­te­matice devine însă și mai clară dacă sunt privite la nivelul următor, la care sunt ele însele mijloacele scopului final. Pentru a-l defini pe ultimul trebuie să ne întrebăm ce anume ne dorim, de fapt, de la viața în societate? Pentru ce trăim în societate și pentru ce ținem stat, Constituție, legi și administrație? Simplu spus, urmărim să trăim, liber, cu toții, împreună, din ce în ce mai bine. Acesta este sensul constituirii oricărei comunități ori societăți sau, altfel spus, scopul „contractului social“. Știm că am putea trăi mai bine împreună decât singuri, dar măsura în care reușim de­pinde, între niște marje foarte ample, de calitatea instituțiilor pe care le respectăm, adică de calitatea organizării relațiilor din­tre membrii societății.

Dezideratul general adaugă încă trei scopuri instituționale (ale tuturor ins­ti­tu­țiilor):

– cât mai multă libertate individuală egal po­sibilă pentru fiecare,

– cât mai multă siguranță față de arbi­tra­riul altora, fie aceștia din interiorul sau ex­teriorul țării, din prezent sau viitor și

– cât mai multă bogăție și cât mai puțină sărăcie.

Astfel putem vedea și evalua fiecare pre­vedere constituțională, lege, organizație pu­blică sau act al acesteia ca o investiție într-unul sau mai multe dintre cele șase scopuri necesare și suficiente. Aran­ja­men­tul constituțional al drepturilor și pu­te­rilor care asigură deplina realizare a aces­tor scopuri este chiar structura de rezis­tență ori esența unei bune Constituții. In­teresul general definit de ele trebuie să primeze întotdeauna față de interesele ori­căror categorii socio-profesionale, gru­puri, facțiuni sau minorități; din păcate, țara noastră este încă prizoniera facțio­nalizării, adică a inversului acestei relații de precedență.

Considerându-ne acționari în părți egale ai întreprinderii numită România, pe ba­zele de mai sus putem acum analiza fie­care în ce măsură prevederile consti­tu­ționale recent propuse de Comisia par­la­mentară de revizuire a Constituției re­pre­zintă investițiile cele mai potrivite.

Eu mă voi limita la un scurt comentariu pe marginea regionalizării, prin adăugarea unor regiuni peste județele existente – pro­blema de fond care tinde să fie pusă în plan secundar de discuții tehnice privind desenul geografic al regiunilor. În ultima propoziție a articolului Premisele auto­guvernătii locale, publicat în 2009 în nr. 267 al suplimentului revistei 22, am prezis că aceasta va fi soluția avansată în final, deși soluția evidentă, simplă și ief­tină este alta, și anume regionalizarea prin des­fiin­țarea județelor și reorganizarea în regiuni a nivelului local. Nu am nimic de adăugat la articolul respectiv, poate doar că exac­titatea pesimistei predicții avansate a con­tat pe independența sa față de numele par­tidului sau alianței aflate la guvernare, mai exact pe interesele baronilor locali și ad­ministrațiilor publice județene. Dar este deosebit de important să meditați la ur­mă­toarea întrebare: de ce există o dis­cre­pan­ță între soluția propusă astăzi de par­la­ment și soluția optimă din punctul de ve­dere al interesului public? Aveți în vedere criteriul 3 de mai sus.

Aceste teme vor fi unele dintre subiectele cen­trale de discuție ale seminarului or­ga­nizat de CADI-Eleutheria, Fundația „Kon­rad Adenauer“, Institute for Economic Studies Europe și Societatea pentru Liber­tate Individuală (SoLib) în perioada 11-15 septembrie, seminar intitulat Mijloacele cons­tituționale pentru apărarea și pro­mo­varea libertății individuale. //