Abonamentul la gaze a repus acut in discutie privatizarea din Romania

In ciuda anularii sale pe ultima suta de metri de catre premierul Tariceanu, introducerea abonamentului la gaze in asociere, ca din intamplare, cu preluarea distributiilor de gaze de catre concerne straine, respectiv Ruhrgas si Gaz de France, a adus din nou pe tapet problema depasirii oricarei masuri in privatizarea din Romania. Cum de nu s-au introdus abonamente pe vremea cand statul roman era proprietar al Distrigaz-urilor? Cum de a cerut - caci asa s-a spus! - UE sa se introduca sistemul de abonamente tocmai acum, si nu anul trecut, de pilda?! Asa insa, prin respectiva nefericita asociere, introducerea abonamentului cu toate consecintele ei pentru buzunarul consumatorului a aparut nu o coincidenta, ci un cadou nemeritat facut celor doua companii straine, cu care acestea puteau, fara vreo investitie sau vreo restructurare, sa recupereze, in numai cateva luni, sumele, si asa derizorii, cu care au cumparat distributiile de gaze din Romania. S-a constatat, din pacate, cand s-au scarpinat lucrurile, ca abonamentul era clauza in contractul de privatizare si nu constituia o cerinta imperativa a Uniunii Europene, care reclamase doar majorarea tarifelor pentru acoperirea costurilor, dar nu indicase si o anume modalitate privind majorarea. Iar acum, in baza respectivului contract de privatizare, societatile cumparatoare ameninta ca ar fi gata sa paraseasca scena daca nu capata cadoul convenit.
Cum a putut insa partea romana sa accepte acordarea unui asemenea cadou?! De fapt, nu mai era nevoie de episodul abonamentului la gaze pentru a se concluziona ca in privatizarile din Romania s-a intrecut orice masura.
In cea mai mare parte, privatizarile majore din Romania nici nu sunt privatizari, ci transferuri din posesia monopolista a statului roman in posesia unor state straine: Romtelecom (catre statul grec, prin OTE); Distrigaz Sud (catre statul francez, prin Gaz de France); Electrica Banat si Electrica Dobrogea (catre statul italian, prin ENEL): Electrica Oltenia (catre statul ceh, prin CEZ). Nici OMV, cumparatorul Petrom, nu este o companie tocmai privata, statul austriac facand jocurile prin pozitiile detinute in concern.
Nici o tara din regiune nu si-a privatizat compania petroliera cu un investitor strategic, adica pierzand orice control si ramanand doar cu actiuni captive. Atat Ungaria, Polonia sau Austria, nemaivorbind de tarile vest-europene, au facut-o cu investitori de portofoliu, pentru ca actionariatul sa ramana diseminat, iar statul cu anumite participatii, prin care, chiar daca aparent sau real minoritare, sa poata avea totusi un cuvant de spus.
Nici o tara europeana nu si-a privatizat si nici nu are in program sa privatizeze intregul sistem energetic. Daca nu alte considerente, exista probleme de securitate nationala implicate in domeniu, care justifica prudenta fata de privatizari “tout azimut”!
Nici o tara din lume nu si-a privatizat catre capitalul strain intregul sistem bancar si nici nu exista vreuna care sa aiba in intentie asa ceva, precum in Romania, in perspectiva privatizarii BCR si CEC. Dimpotriva, fiecare din sistemele bancare europene este dominat de banci din tara respectiva: cel german - de banci germane; cel francez - de banci franceze; cel italian - de banci italiene (in paranteza fie spus, incercarile de patrundere a capitalului strain in sistemul bancar italian sunt bruiate sau pur si simplu respinse); cel britanic - de banci britanice; cel austriac - de banci austriece etc. Sistemele bancare din tarile central-europene si-au pastrat si segmente pentru capitalul autohton. Numai Romania nu! Inutil de subliniat ca, fara banci cu capital autohton, industria nationala si, ce sa mai vorbim, agricultura si intreprinderile mici si mijlocii sunt toate condamnate din start.
In ce priveste bilantul financiar al privatizarii, se sta si mai prost. Dupa estimatii oficiale, pana la mijlocul anului trecut, s-au cheltuit pentru privatizari (adica pentru a face privatizabile societatile de stat scoase la vanzare macar prin stergeri de datorii) sume de trei ori mai mari decat s-au obtinut din privatizari. Exemplul cel mai dramatic este poate fosta Banca Agricola, in cazul careia, pentru a o face privatizabila, respectiv pentru a-i sterge datoriile si a acoperi gaurile provenite din furturi, s-a cheltuit aproximativ 1 miliard de dolari, spre a se obtine din partea cumparatorului - Raiffeisen Bank - 15 milioane de dolari. Inutil de mentionat ca “s-a cheltuit” este o formula ipocrita, caci realitatea este aceea ca de platit a platit contribuabilul roman!
Paroxismul in materie de nota de plata in contul privatizarilor a fost atins in cazul privatizarii Petrom si a distributiilor din sectorul energetic. Toate aceste structuri nu aveau doar datorii, care au fost sterse pentru a face societatile privatizabile, dar inca si mai multe creante, rezultand din neplatile din partea clientilor lor (indeosebi de stat) si cu care noii proprietari straini nici nu se gandeau cumva sa se incurce. Si atunci, si creantele au fost preluate tot de vanzator, adica de stat. Si, iar sa nu ne amagim, de fapt de catre contribuabil!
Pai, in cazul privatizarilor din Romania, celebra metafora cu vinderea mobilei din casa pentru a se face fata unei situatii de restriste este o poveste fara talc si fara obiect. Romania, de fapt, a dat bani din buzunar ca sa-i invite pe unii sa-i ia mobila din casa! Cu cateva exceptii, privatizarea din Romania este un mare esec financiar, care din pacate nici nu este compensat cumva de vreo reusita, chiar daca costisitoare, pe plan economic. Vorbim de privatizari, si nu de structuri private nou infiintate. Privatizarile intreprinderilor de stat n-au oprit nici degringolada productiei, nici disponibilizarile de forta de munca si nici nu consemneaza, cu unele exceptii numarate pe degete, performante economice notabile.
Episodul abonamentului la gaze nu adauga prea mult la bilantul-esec al privatizarilor din Romania, dar atrage fara echivoc atentia ca privatizarea a luat unele aspecte de batjocura. O batjocura in conditiile in care ori privatizatorii romani au fost lipsiti de orice capacitate de negociere, ori strainii i-au supus unor presiuni inadmisibile, ori pur si simplu ceea ce s-a negociat nu a mai avut vreo semnificatie economica, morala si nationala pentru ei. De oricare dintre aceste motive ar fi vorba, privatizarea are acum nevoie de o decizie politica. Daca economic nu se pot derula lucrurile in normalitate, trebuie sa intervina politicul.
Lucrurile nu pot fi lasate pe fagasul pe care au luat-o. Nu poate fi admisibil sa inlocuim, prin privatizare, un jaf cu altul, caci, pana la privatizare, jaful a constituit dominanta. Jaf din incompetenta, rea-credinta sau pur si simplu furt. Speram ca privatizarea distributiilor de gaze, pentru a lua acest exemplu, sa aduca introducerea regulilor de piata in economia romaneasca, urmand a fi, in sfarsit, deconectati de la aprovizionare marii rau-platnici (intreprinderi de stat sau societati private cu protectie politico-clientelara), adica cei care, in intreaga perioada de tranzitie, au consumat fara sa plateasca pe cat se cuvenea, traind pe seama altora, a celor multi si nevoiasi. Dar a inlocui acest jaf nefericit cu spolierea cu acte a consumatorului nu este nici drept si nici macar nu raspunde normelor economice de piata. Pentru ca, prin abonament, nu se respecta unicul criteriu echitabil al suportarii cheltuielilor: corespunzator cu consumul! Simplu si clar!