De același autor
Recomandarea presedintelui Basescu, facuta cu prilejul analizei stadiului de pregatire a Romaniei pentru aderarea la UE - anume de a se folosi, pe langa cele circa 30 de miliarde de euro ce vor fi primite din partea UE, pentru sustinerea integrarii, credite externe in valoare de inca 30 de miliarde de euro pentru a face si mai substantial decolajul spre dezvoltare al Romaniei - este, fara indoiala, imbietoare. Nevoia de dezvoltare a Romaniei este imperioasa, iar recuperarea decalajelor imense care o despart de tarile dezvoltate din UE reclama o dinamica foarte puternica a cresterii economice, care nu ar putea fi obtinuta intr-un timp relativ scurt decat pe baza utilizarii unor resurse financiare consistente, de care Romania singura nu dispune. Cuplarea fondurilor europene pentru sustinerea integrarii cu apelul la credite externe substantiale este o oportunitate care, fara nici un dubiu, exista, plecand de la faptul ca poate in nici un alt domeniu, decat in cel al datoriei externe, Romania nu se inscrie mai deplin in parametrii de principiu stabiliti de UE pentru tarile membre. Respectivii parametri stabilesc, in ce priveste datoria externa, ca nivelul maxim admisibil al acesteia poate fi de 60% echivalent PIB. Or, nivelul datoriei externe actuale a Romaniei se afla la jumatatea acestei cote maxime admisibile, ceea ce evidentiaza un potential serios de recurgere la credite externe in continuare.
Daca dezvoltarea s-ar rezuma la gasirea de resurse financiare si, cu atat mai mult, daca apelul la credite externe ar rezolva problema dezvoltarii, probabil n-ar mai fi existat atat de profunde decalaje de dezvoltare intre tari si nu s-ar mai fi consemnat atatea cazuri de tari supraindatorate extern care continua sa vegeteze insa in subdezvoltare.
Nu este locul aici de a aduce in discutie teorii despre rolul factorilor financiari, prin comparatie cu cei tehnologici, naturali si socio-culturali, al efortului national si investitiilor interne, prin comparatie cu cel al investitiilor si creditelor externe, in promovarea dezvoltarii. Ne rezumam in mod concret doar la cazul Romaniei aflata in pragul intrarii in UE.
1. Unul din marile semne de intrebare in legatura cu apartenenta Romaniei la UE este tocmai cel privind asa-numita capacitate de absorbtie a fondurilor europene de catre Romania. Altfel spus, daca Romania va fi in stare sa cheltuiasca fondurile la care ii deschide acces UE. Este vorba intr-adevar despre vreo 30 de miliarde de euro bani nerambursabili, dar care vor fi primiti doar daca pentru cheltuirea lor vor exista proiecte fezabile, necesare si "eligibile" (adica apte de a fi aprobate de catre UE). De asemenea, fondurile vor putea fi primite doar daca partea romana va pune la bataie o asa-numita cofinantare (in proportie intre 20 si 50%, in functie de proiectele specifice). Altfel, fondurile europene nu vor putea fi primite. A adauga pur si simplu alte fonduri celor a caror folosire este si asa problematica ar complica in mod evident lucrurile, putand face mai degraba rau decat bine. Cu atat mai mult cu cat fondurile adaugate ar fi luate pe credit, ceea ce ar insemna o povara cu atat mai costisitoare cu cat ar fi inutila.
2. Daca ar exista un program extrem de concret de dezvoltare, apelul la credite externe ar putea avea un sens. Dupa cum stim, insa, un asemenea program nu exista si nici nu ar avea vreo sansa de a fi aplicat, daca eventual il va formula cineva, in masura in care sectorul privat isi concepe si isi desfasoara propriile programe, iar statul roman, dupa ce a cedat catre state sau firme private straine controlul intregii axe majore a economiei, nu mai dispune de parghii pentru a desfasura strategii de dezvoltare.
3. Daca firmele private vor recurge la credite externe ramane de vazut. Acestea nu pot fi nici oprite, nici obligate sa se indatoreze in strainatate. Deci, daca firmele private vor fi cele ce vor folosi rezerva inca existenta a tarii de indatorare externa, asta va fi situatia, indiferent daca autoritatilor le va placea sau nu acest lucru si indiferent daca exista sau nu in Romania un program de folosire a rezervei de indatorare externa.
4. A forta insa folosirea rezervei de indatorare externa de catre stat, in ciuda atat a lipsei acestuia de parghii pentru a mai derula strategii de dezvoltare, cat si a absentei capacitatii sale institutionale de a cheltui si mai ales de a cheltui judicios banul public, ar fi pur si simplu distrugator. Fondurile externe imprumutate ar risca sa se duca pe apa Sambetei, urmand sa umfle niscai buzunare private ale unor clienti politici, fara ca tara si populatia sa se aleaga de fapt cu ceva, desi acestea vor plati rambursarea creditelor si dobanzile aferente. Acelasi lucru s-ar intampla si daca statul ar indemna firmele private sa apeleze la credite externe sau chiar le-ar facilita accesul la acestea prin acordarea de garantii guvernamentale. Un caz clasic in care unii se infrupta si altii platesc!.jpg)
5. Nemaivorbind de faptul ca apelul masiv la credite externe creeaza complicate probleme in stapanirea inflatiei si a deficitului de cont curent extern. Orice credit extern cand intra in tara genereaza contrapartida sa in lei, care se adauga masei monetare existente pe piata, punand imediat Bancii Nationale problema "sterilizarii" acestei contrapartide in lei spre a nu se duce in inflatie. Cat despre contributia creditelor la stimularea deficitului extern, aceasta nu prea are nevoie de explicatii, caci nu reprezinta altceva decat a consuma dincolo de cat iti permite buzunarul.
6. In sfarsit, sa nu uitam ca indatorarea externa nu este vreo mare scofala. Din cauza avatarurilor pe care le implica si a costurilor pe care le presupune, contributia creditarii externe in promovarea dezvoltarii este extrem de contestata pe plan international. Sa avem in vedere ca, si la nivelul relativ rezonabil la care se poate imprumuta extern Romania in momentul de fata, cheltuielile cu dobanzile dubleaza, la rambursare, sumele imprumutate in 8-9 ani. Imprumuturile externe sunt foarte bune pentru creditori, dar nu neaparat si pentru debitori.
