De același autor
Romania a intrat in UE la 17 ani de la caderea comunismului. Istoriceste, o perioada extrem de scurta! Nimeni nu poate preciza, de fapt, cum se va descurca, ce probleme va face Uniunii, ce consecinte pe termen lung vor avea inerentele contradictii care au confruntat-o pe parcursul tranzitiei de la comunism la capitalism, ce tip de crize va trebui sa infrunte pe drumul spre capitalismul matur. Nu este numai cazul Romaniei, ci practic al tuturor tarilor europene foste comuniste.
Absenta unor experiente precedente, viteza cu care s-a prabusit comunismul in Europa Centrala si de Est, precum si faptul ca Occidentul a fost prins nepregatit de aceasta cadere au facut ca tranzitia de la socialism la capitalism in tarile foste comuniste europene sa se desfasoare intr-o mare masura improvizandu-se din mers. N-au existat decat obiective indispensabile si anume prioritati in atingerea acestora. La capitolul crucial al secventialitatilor s-a stat prost. Poate nici viteza cu care s-a derulat tranzitia n-a permis cine stie ce abordari secventiale precise.
Au reusit se pare mai bine cei ce mostenisera ceva reforme anterioare spre o economie de piata, cei ce s-au grabit cu transformarile capitaliste si cei ce au intrat de la inceput in conul de interese al capitalului occidental. La peste un deceniu si jumatate de la inceputurile tranzitiei, s-au articulat cat de cat teoretizarile. Unele merg pe ideea exigentelor tranzitiei, facand mai mult sau mai putin analiza a ceea ce de fapt s-a intamplat in tarile foste comuniste, cu reusite si nereusite ridicate la rang de teoretizari. Mai putine, dar substantiale sunt abordarile care analizeaza tipologia crizelor din tarile asa-numite "emergente", atacandu-se prin aceasta prisma problemele si exigentele tranzitiei.
Realitatea este ca ciocnirea - economica, politica, sociala, in ultima instanta culturala - intre mostenirea de sistem a comunismului si cerintele, regulile si prioritatile capitalismului genereaza un ghem de contradictii greu de deslusit si gestionat. Caracterul exploziv al unora dintre aceste contradictii este evident si evitarea unor explozii a devenit noua sfidare a politicilor economice si, prin implicatie, a teoretizarilor tranzitiei.
O simpla mentionare (trecere in revista) a acestor contradictii evidentiaza, cel putin indirect, complexitatea problemelor, atat de ordin practic, cat si teoretic.
Exista o contradictie decurgand din insasi amploarea transformarilor (reformelor) necesare: intre nevoile substantiale de fonduri si capacitatile limitate de cheltuire. Dincolo de aceasta contradictie, ce poate fi privita si analizata teoretic, a aparut deja una concreta, de piata: intre disponibilitatile de fonduri, constituite indeosebi din surse externe, si slaba capacitate de absorbtie rezultand din lipsa atat a abilitatii culturale si institutionale de a derula programe, cat si a unei piete de capital fluide si consistente care sa transforme resursele in investitii.
Intrarile externe de capital imping in sus cursul monedei nationale. Aceasta duce insa la amplificarea deficitului extern. De la un moment dat, scaderea obligatorie a inflatiei nu mai poate fi obtinuta fara aprecierea monedei nationale. Si aceasta intra in contradictie cu nevoia stapanirii deficitului extern.
Un deficit bugetar mic contribuie la controlarea deficitului extern si la mentinerea unei inflatii restranse, dar aceasta reprezinta o limitare a posibilitatilor statului de a promova dezvoltarea infrastructurii sau a educatiei.
Aprecierea cursului, care ajuta la reducerea decalajelor, descurajeaza insa exporturile si incurajeaza nefericit importurile.
Cresterea salariilor si aprecierea monedei sunt intr-o permanenta contradictie cu propriile implicatii asupra deficitului extern, prin sporirea consumului si inflamarea importurilor pe care le determina.
Conditii de presiune pe piata se opun mentinerii stricte a cresterilor de salarii si aprecierii monedei nationale in limitele permise doar de cresterea productivitatii muncii.
Un adevarat set de contradictii genereaza liberalizarea contului de capital pentru care tarile "emergente", in absenta unor piete de capital de dimensiuni consistente, nu prea sunt pregatite. Scaderea dobanzilor este necesara pentru a anula atractivitatea care poate determina invazii de capitaluri speculative, in timp ce combaterea inflatiei si expansiunii consumului pe plan intern ar presupune, dimpotriva, marirea dobanzilor. Cursul monedei nationale ajunge la cheremul intrarilor si iesirilor de capitaluri speculative straine. In schimb, poate deveni dramatic impactul asupra schimburilor comerciale si deci asupra deficitului extern, in situatia unor tari - precum toate cele foste comuniste - in care balanta comerciala atarna precumpanitor in totalul balantei de plati.
Lista masurilor opozite pentru a se face fata unor obiective si tinte deopotriva necesare ar putea, desigur, continua. Realitatea este ca, in cursul tranzitiei, nu a fost practic timp de o cumpanita decantare a prioritatilor, recurgandu-se in general, in politicile economice promovate, la sacrificarea echilibrului conturilor externe. Cu ce consecinte nu este foarte clar deocamdata!
Merita subliniat ca, in general, ceea ce este, la ora actuala, complet necunoscut - si este greu previzibil - reprezinta impactul pe termen lung al contradictiilor tranzitiei, dupa depasirea fazei de racordare de suprafata ("fizica" si institutionala) la capitalism a tarilor foste comuniste. Este o problema reala daca, dupa aceasta faza, crizele din tarile "emergente" - acum puse in seama tranzitiei in sine - vor putea fi considerate de tipul celor din tarile capitalismului matur sau vor pastra inca mult timp un caracter specific, aparte.
Raspunsul s-ar putea afla in gradul de diferentiere, pentru fiecare tara "emergenta", intre ceea ce in UE se numeste "convergenta nominala" si, respectiv, "convergenta reala" cu tarile capitalismului matur. Probabil tipul de crize va depinde, intr-o buna masura, de gradul de cuprindere, de la tara la tara, al prosperitatii (relative) de masa. Unele tari foste comuniste sunt ceva mai bine pregatite pentru o mai larga raspandire a prosperitatii de masa, in esenta, pe baza dezvoltarii unei clase mijlocii, altele insa au handicapuri istorice si prezente, de neinvins practic, pe calea spre o reusita sociala.
Polarizarea bogatiei deja demolanta social, capitalismul clientelar care a luat locul fostelor relatii de comanda din comunism se opun pur si simplu unei reusite sociale cu componenta puternica de prosperitate de masa. Romania se afla, din pacate, in aceasta din urma categorie. Aceasta de fapt si explica de ce a fost posibil ca Romania sa treaca, dupa numai 10 ani de tranzitie, de la capitalismul ortodox de tip asiatic la capitalismul salbatic de tip latino-american si de ce Romania inainteaza cu toate panzele sus spre un model neeuropean de societate, desi nava acosteaza in UE.
