De același autor
Conflictul ruso-ucrainean in domeniul gazelor a probat, printre altele, ca, in general, independenta costa. Iar, in domeniul energetic, costa fara a exista si o garantie ca, macar la costuri inalte, este asigurata.
Decizia Gazprom de a inceta livrarea de gaze catre Ucraina in conditiile refuzului acesteia de a achita gazele la preturile asa-zis “europene” (de vreo patru ori mai mari decat cele la care se facuse aprovizionarea pana atunci) a fost, evident, o decizie politica. Pentru ca Gazprom inseamna Kremlin, iar acesta nici nu s-a gandit cumva sa scape prilejul de a penaliza Kievul pentru cochetarile cu Occidentul si incercarile de desprindere, macar de forma, de Moscova. Diferenta dintre fostul pret si cel nou cerut este pretul unei independente, din pacate, si aceasta, relative. O anumita independenta implica oricum asumarea preturilor internationale. Nu poti cocheta cu Occidentul, in timp ce te aprovizionezi cu gaze rusesti la preturi preferentiale. Compromisul ruso-ucrainean la care s-a ajuns pana la urma - preturi medii doar dublate, si nu cvadruplate, pentru ca se refera si la o cantitate de gaze mai ieftine provenind din Turkmenistan - este o solutie pasagera. Daca Ucraina vizeaza realmente o desprindere fata de Rusia, mai ales ca gazul turkmen trece prin Rusia si este importat de fapt de Gazprom, trebuie sa aiba in vedere plata gazelor rusesti integral la preturi internationale. Cat din acest pret se intoarce in Ucraina sub forma taxelor de tranzitare este o chestiune de putere de negociere.
Din pacate, in sine nici macar remunerarea la preturi internationale a aprovizionarii cu gaze nu este o garantie de independenta. Este chiar cazul celor mai multe dintre tarile vest-europene, respectiv al acelora care nu reusesc sa se aprovizioneze preponderent din Marea Nordului. Ele depind sever si intr-o proportie mereu mai importanta de gazul rusesc. Aceasta este ecuatia, cel putin pana cand hidrocarburile din bazinul caspic sau gazul metan iranian vor ajunge - daca vor ajunge - in Europa. Cand se va inlocui o dependenta cu alta.
este un caz atipic pentru zona in care se gaseste. Este singura din zona care dispune de anumite rezerve, desi pe cale de epuizare. Productia interna acopera totusi inca 60% din consum. 40% din necesar vine din import, respectiv din Rusia. O gestiune nu tocmai fericita a relatiilor cu Rusia, precum si preluarea total nepotrivita a unor cantitati mai ieftine de gaze din Ucraina (suspecte de a fi fost sustrase din gazele rusesti tranzitand aceasta tara) au determinat Gazprom (citeste de fapt Kremlinul) sa nu mai incheie contracte directe de livrare catre Romania, ci prin intermediari agreati sau inventati chiar de Gazprom. Noua formula de livrare a gazelor rusesti catre a insemnat un moment de granita in istoria dependentelor energetice romanesti. a fost proiectata automat in zona preturilor “europene”, platind gazele chiar usor mai scump decat multe tari est-europene. Oricum, de ani si ani, achita de trei-patru ori mai scump gazele rusesti decat tarile din fostul spatiu sovietic. Ceea ce parea doar un dezavantaj avea si anumite avantaje, deloc neglijabile. Acestea au aparut vadit cu ocazia conflictului ruso-ucrainean. Preturile “europene” erau, evident, o pavaza. Mai mult, insa, nu era (si este) importatorul, ci o companie mixta germano-rusa: o alta pavaza! Anumita independenta dobandita, si greu platita, nu este insa decat relativa. O Rusie suparata poate inchide robinetul. Iata de ce Rusia nu trebuie iritata. Pozitia Romaniei este slaba in comparatie cu cea a tarilor Europei Occidentale, care depind poate chiar mai mult de gazele rusesti, pentru ca Rusia are interesele ei cu Europa Occidentala. In cazul Romaniei, se poate pur si simplu face ca uita de existenta acesteia. Poate paradoxal, dar numai aparent, vulnerabilitatile Romaniei fata de Ucraina sunt inca si mai mari. Daca, ajunsa la ananghie, Ucraina se decide sa “intepe” conductele de tranzit, prima victima va fi Romania, caci stie ca aceasta din urma n-are capacitate de retorsiune, asa ca mai degraba o calca in picioare pe aceasta decat s-o strice cu Europa Occidentala.
Daca, fortat sau constient, instrainarea catre terti a activitatii de aprovizionare cu gaze rusesti nu s-a dovedit o actiune tocmai rea, ci doar una mai scumpa, nu acelasi lucru se poate spune despre instrainarea pana acum a unei parti din exploatarea gazelor proprii. Acestea constituie cel mai mare avantaj al Romaniei, cel mai important element asigurator impotriva unei dependente prea constrangatoare de gazul rusesc. Instrainarea, in aceste conditii, a unei bune parti din productia interna catre OMV - odata cu privatizarea catre compania austriaca a Petrom - a constituit o actiune aiuritoare. In contextul conflictului ruso-ucrainean a aparut chiar ca un act sinucigas sa se piarda controlul public asupra unei parti din parghia de evitare a dependentelor periculoase. Sa speram ca cea de-a doua si ultima asemenea parghie - compania Romgaz, aflata inca in patrimoniu si sub control public - nu va repeta aiureala din cazul Petrom.
