De același autor
Anul 2006 s-a incheiat cu un act de responsabilitate publica si nationala: guvernul a decis sa suspende pentru circa doi ani privatizarea CEC, urmand sa contribuie, ca reprezentant al statului-proprietar, cu o suma substantiala la finantarea necesara a unei relansari a acestei institutii financiare in competitia din ce in ce mai acerba ce se anunta pe piata bancara din Romania.
Oficial, guvernul a sustinut ca pretul oferit de unicul competitor ramas pana la urma in cursa (National Bank of Greece) a fost prea mic (560 milioane de euro), prin comparatie cu cel avut in vedere de guvern pentru a finaliza tranzactia (700-800 milioane de euro). Dar, mai mult ca sigur, nu acesta este motivul real. In general, nu banii constituie principala problema intr-o privatizare de acest gen, iar in cazul in speta, banii reprezentau chiar un aspect subsidiar. Miza era alta. Ca sa spunem lucrurilor pe nume, nu exista absolut nici o motivatie serioasa pentru care sa fi fost intreprinsa privatizarea CEC.
Ar fi fost doar inca o privatizare dintre cele fara noima, care ar fi fost facuta in Romania si care ar fi vaduvit statul roman, indiferent daca acesta s-ar fi ales cu 560 milioane de euro sau chiar cu 1 miliard de euro. Desi a respins oficial valul de impotrivire la privatizarea CEC - inclusiv motiunea simpla depusa din randurile opozitiei politice -, guvernul, spre cinstea sa, a tinut cont de toate acestea. Si ne-ar place sa credem ca a tinut cont nu atat de presiunea politica cvasigenerala, cat mai ales de lipsa de motivatie a unei privatizari a CEC.
De ce, in fond, se recurge la privatizari? Din simplul si unicul motiv ca managementul privat s-a dovedit mai performant. Deci, nevoia de privatizare este cu atat mai mare cu cat unitatea economica in discutie sta mai prost: inregistreaza pierderi, nu are clienti, resimte necesitati de reabilitare si modernizare, se arata incapabila sa pastreze piete si cu atat mai putin sa cucereasca noi piete in lupta de concurenta. In prag efectiv de privatizare, CEC statea de circa 10 ori mai bine decat la lansarea privatizarii in urma cu un an, si aceasta gratie unui management mai performant pe aceeasi articulatie, a proprietarului-stat. Multumita acestor performante, cota de piata a CEC a incetat sa mai scada. N-avea CEC clienti?! Are suficienti! Nu trebuia sa vina un nou proprietar pentru a-i atrage. Acesti clienti exista. Sunt milioane de romani cu venituri mai modeste care s-au obisnuit cu CEC si ii acorda deplina incredere! N-are CEC piata pentru viitor?! Pai, numai faptul ca avea cea mai extinsa retea de unitati bancare si, oricum, cea mai larga difuzare in mediul rural constituie o certitudine pentru viitor, avand in vedere chiar si numai previzibila expansiune a retail-ului bancar, precum si miza dezvoltarii rurale (conditie a apartenentei la UE). Nu poate statul-proprietar sa finanteze o reabilitare si modernizare?! Fara indoiala ca da! Si tot, fara indoiala, acesta constituie si un test pentru capitalul romanesc, ce-si poate juca in incercarea de revitalizare a CEC cartea salvarii sau, dimpotriva, a extinctiei!
Deci, din toate punctele de vedere mentionate, nu exista nici o motivatie cu adevarat serioasa pentru privatizare! In plus, trebuia sa se tina cont de ceea ce statul pierdea prin instrainarea CEC. Cea mai importanta era pierderea vectorului pe care CEC il reprezinta in finantarea restructurarii si modernizarii agriculturii si satului romanesc. CEC nu trebuie sa devina o "banca agricola", dar, folosind actuala logistica, poate sa focalizeze o buna parte din activitate in sectorul agricol, devenind un instrument de finantare a noii agriculturi romanesti.
Oricum am privi-o, problema banilor este una falsa. Portofoliul imobiliar al CEC este atat de important, incat vinderea CEC pe 560 milioane de euro era ca si cum banca ar fi fost vanduta pe gratis! Nici la incasari superioare, statul n-ar fi obtinut de fapt mare lucru! Nu mai vorbim prin comparatie cu ceea ce pierdea! De altfel, avea nevoie statul de banii incasati pe CEC?! Nu tocmai, luand in considerare chiar si situatia echilibrata cu care bugetul public s-a incheiat in 2006! Si inca si mai si: bani pentru ce?! Cu ce se alege statul de pe urma instrainarii BCR? Cu mai nimic, fata de ceea ce a pierdut pe fond prin privatizarea BCR, care a insemnat marginalizarea ridicola a capitalului autohton (chiar daca public!) intr-unul din sectoarele cruciale ale economiei, cel bancar!
Privatizarea CEC ar fi determinat lichidarea completa a pozitiilor nationale in sectorul bancar. Ceea ce nu este cazul in nici una din tarile vest-europene pe care Romania le prezinta ca nazuinta, odata cu intrarea in UE! Sa nu ne ferim a spune ca privatizarea in sectoare strategice - cum este si cel bancar - nu se discuta doar in termeni financiari!
Suspendarea privatizarii CEC este o victorie asupra privatizarilor fara noima. Este o victorie si a acelora care, de cand a pornit iuresul privatizarilor in Romania, n-au incetat sa sublinieze ca procesul absolut necesar al privatizarii nu trebuie nici judecat doar in termeni financiari, nici confundat cu scoaterea din scena a capitalului autohton (chiar daca public, in situatia in care nu exista unul privat competitiv) si nici transformat intr-un scop in sine, intr-un hei-rup fara noima.
