De același autor
Un coleg a intrebat atunci daca nu cumva aceasta migratie nu va afecta procesul de restructurare a economiei sau, mai precis, daca aceasta noua supapa pe care o constituie migratia nu va oferi autoritatilor posibilitatea de a evita din nou sa intreprinda necesara restructurare a economiei. Problema este reala. Si talcul nu se rezuma doar la problema cu pricina. Experienta tranzitiei romanesti dovedeste fara echivoc ca autoritatile, indiferent care au fost acelea, au cautat supape in locul reformelor si le-au folosit pentru a castiga timp. Dar nu pentru a face, ci pentru a nu face reforme. Nu exista nici un motiv de a crede ca posibilitatea oferita de migratie, intervenita in ceasul al 12-lea ca supapa de a iesi din strangularea economica, va fi folosita in vreun alt mod. Respectiv, timpul ce va fi castigat va fi utilizat la fel ca pana acum, nu pentru a face, ci pentru a nu face reformele ce se cer in continuare. Pentru a ocoli adevaratele reforme spre o economie de piata, sub motivatia in principiu a suportabilitatii sociale, dar in fapt spre a crea camp liber devalizarii banului public de catre cei aflati la putere si clientela lor politica, autoritatile romane, indiferent de culoarea lor, au folosit intens diverse tertipuri cu efecte dezastruoase pentru economie pe termen lung. Aceste tertipuri nu numai ca au intarziat periclitant reformele, dar unele din ele au reprezentat divagatii de la economia de piata, ajungand, prin denaturarile introduse, sa creeze structuri hibrid in economie, de care aceasta nu mai poate scapa si care au devenit un balast greu in contextul aderarii la Uniunea Europeana.
Cea mai de anvergura operatiune de evitare a reformelor spre o economie de piata a constituit-o folosirea, ca supapa, a sistemului public de pensii. Milioane de oameni, de-a lungul perioadei postdecembriste, pentru a nu fi trimisi in somaj, au fost scosi anticipat la pensie. N-au trebuit insa decat cativa ani pentru epuizarea resurselor sistemului public de pensii si, din momentul in care numarul de pensionari beneficiari a depasit numarul de contribuabili salariati, sistemul a ramas a supravietui doar din incasarile fiecarui an, devenind iremediabil falimentar si la mila publica. Bugetul de stat acopera acest faliment pentru a se putea totusi plati pensiile. Implicatia pe termen lung este mult mai profunda. Ca sistemul sa reziste cat de cat s-au marit contributiile sociale pentru asigurari de pensii. Replica economiei reale a fost ca aceste contributii ori nu sunt pur si simplu achitate, ori, spre a vopsi legal lucrurile, salariile in scripte au fost coborate spre nivelul salariului minim, incasandu-se relativ din ce in ce mai putin la bugetul de pensii. Dar, mult mai grav, sistemul insusi de salarizare si-a pierdut astfel menirea de a incuraja motivatia muncii.
O operatiune de anvergura la fel de mare pentru evitarea reformelor, dar care scoate in evidenta in mod pregnant legatura dintre folosirea tertipurilor antireforma si devalizarea clientelara a banului public, a fost si este tolerarea politica a neplatii obligatiilor la bugetele publice din partea intreprinderilor de stat producatoare de pierderi, dar si a unor societati private cu acoperire clientelara. Ceea ce nu constituie altceva decat un mod de a nu intreprinde reformele necesare in sectorul de stat neperformant, dar si, din ce in ce mai evident, de a intretine si imbuiba din banul public clientela politica. Cu timpul, indeosebi pe masura ce supapele devenite "traditionale" s-au cam inchis, tertipurile antireforma s-au sofisticat. Este evident astazi ca epoca in care s-a dat iama in sistemul de pensii a trecut. Iar arieratele (datoriile restante) la bugetele publice au intrat in vizorul Uniunii Europene, reducerea lor neta, adica diminuarea neplatii obligatiilor financiare, devenind chiar criteriu de performanta pentru acordarea calificativului de economie de piata functionala, preconditie a aderarii. Poate cea mai relevanta expresie a acestei sofisticari a tertipurilor este transformarea in mod paradoxal a privatizarii intr-o modalitate de tergiversare sau chiar de ocolire a reformelor. Ani si ani, privatizarea a fost privita ca un demon. Dracul de hulit si de evitat! Dupa ce s-a vazut, insa, ca o asemenea abordare nu mai poate fi sustinuta financiar pe plan intern si oricum devine ciuca incriminarilor pe plan extern, autoritatile romane - culmea, tocmai acelea care se impotrivisera in vremea guvernarilor de inceput din perioada postdecembrista - au rasturnat lucrurile de o asemenea maniera insidioasa, incat au facut din privatizare exact supapa pentru amanarea reformelor.
A fost de ajuns ca privatizarea sa fie transformata, dintr-o modalitate de eficientizare economica, in scop in sine. Are, n-are perspective, se gasesc, nu se gasesc cumparatori, o intreprindere de stat trebuie musai privatizata! Vezi, Doamne, este o asemenea iubire fata de privatizare, acest panaceu capitalist al tuturor lucrurilor, incat oricarei intreprinderi de stat trebuie sa i se gaseasca un mire. Noi privatizam, nu lichidam! - iata sloganul la moda. Absurditatea acestei abordari nu este egalata decat de caracterul ei costisitor economic si social. Si iarasi legatura cu devalizarea clientelara a banului public se evidentiaza socant. Caci, pentru a privatiza cu orice pret, numai sa nu se lichideze cumva vreo intreprindere, inseamna printre altele: sustinerea in pierdere din banul public a respectivei intreprinderi in asteptarea aparitiei unui investitor; stergerea datoriilor pentru ca intreprinderea sa devina mai atractiva; plata compensatiilor salariale pentru disponibilizati; vanzari pe un dolar (sau un euro), precum si facilitati peste facilitati pentru investitor, doar-doar s-o milostivi vreunul sa preia intreprinderea oferita spre privatizare. De mult privatizarile au ajuns sa coste cu mult mai mult decat se obtine pe ele. Si daca si in plan social beneficii relevante nu apar, ramane doar aspectul clientelar al problemei: ca privatizarea a ajuns sa se faca nu in scopuri de eficientizare (adica de reforma), ci de a imbogati din avutul si banul public o clientela politica, folosind in general un paravan extern. Caci vanzarea unor afaceri care nu sunt afaceri nu se poate face decat pe degeaba, in timp ce noii proprietari, in urma unor asemenea "privatizari", pot desfiinta linistiti afacerea si valorifica la bucata activele preluate (terenuri, hale, utilaje) la sume frumusele.
Migratia - noua supapa - vine ca o mana cereasca pentru acest mecanism prin care unii blocheaza sau tergiverseaza, chipurile in scopuri sociale!, reformele necesare, dar isi extrag renta pentru ei tocmai din aceste blocari si tergiversari. Mecanismele financiare ale migratiei nu fac deloc exceptie. Vreun milion de romani muncesc din greu prin strainatate, in conditii pe care nu le discutam aici, dar care oricum nu sunt de pizmuit, si trimit acasa vreo 2 miliarde de dolari. Gratie acestor bani, Romania actuala nu sare in aer, caci comercial (exporturi/importuri) Romania traieste cam cu 6 miliarde dolari peste plapuma proprie. Deci, una peste alta, pana cand sa beneficieze in tara de cele 2 miliarde dolari adevaratii lor posesori, acesti bani finanteaza importurile desantate ale celor ce devalizeaza sistematic banul public, importuri care, constand in dotari locative, barci si limuzine de lux, nu au nici o functie sociala.
