Privatizarea a ajuns sa coste mai mult decat da

Modul in care a fost privatizata Societatea Nationala Tutunul Romanesc (SNTR) a intrecut practic tot ceea ce fusese inventat in materie de aranjamente si giumbuslucuri in procesul de privatizare. Societatea a fost privatizata initial pe timpul fostei guvernari intr-o afacere valorand in principiu 40 milioane de dolari. Privatizarea a fost anulata la inceputul actualei guvernari, in urma unei contestatii admise din partea celui de-al doilea participant la licitatie. Ulterior, cumparatorul a castigat in instanta returnarea sumelor deja varsate in contul tranzactiei initiale: circa 10 milioane de dolari. Anuntand ca nu are de unde sa plateasca, statul s-a inteles apoi cu cumparatorul ca, in contul banilor respectivi, sa-i cedeze o parte din actiuni la SNTR (parte majoritara la vremea respectiva). Dupa care, statul a redevenit actionar detinator de control in urma unei majorari de capital, facuta de fapt cu includerea la socoteala a unor terenuri ce fusesera preluate de stat tot de la SNTR, in contul unor datorii neachitate ale acestei societati. De curand, societatea a fost privatizata din nou, nu inainte de a i se sterge - deh, pentru a-i mari atractivitatea la privatizare! - datorii de 122 milioane de dolari. Si vanzarea a fost facuta ca la orbeti, cu numai 2,1 milioane de dolari, desi, o data cu afacerea, au fost transferate catre cumparator si terenuri care, la pretul pietei, ar valora cel putin 10 milioane de dolari. Bilantul spune net ca ceea ce s-a vandut initial macar in principiu cu 40 milioane de dolari a fost revandut apoi la un pret de aproape 20 de ori mai mic, dupa ce, prin revenirea temporara in mana statului, societatii i-au fost iertate datorii de 3 ori mai mari decat valoarea initiala de vanzare si de vreo 60 de ori mai substantiale decat valoarea de vanzare finala. Vorbim doar de banii gheata vehiculati in tranzactiile de privatizare, lasand la o parte datoriile asumate de cumparatori si investitiile promise, care sunt pur si simplu niste fictiuni, reprezentand angajamente niciodata indeplinite. Oricum, incluzand aceste angajamente de principiu, bilantul ar fi si mai jenant. De pilda, cumparatorul initial si-a asumat la rambursare datorii de 55 milioane de dolari, iar cel de acum doar de 6 milioane de dolari. Mai pe scurt, s-au intrecut orice fel de limite! Cine plateste?! Populatia, desigur, ca altcineva nu exista!

Conditiile in care SNTR a fost vanduta de catre APAPS evidentiaza cat se poate de graitor tragedia in care a ajuns privatizarea in Romania. Pana intr-acolo incat normal ar fi sa fie oprita, pentru ca bilantul a devenit dramatic negativ, si din punct de vedere social si, ce sa mai vorbim, din punct de vedere financiar. Pe fond, ceea ce se contura de mult a ajuns gatuitor. Nefacuta la timp, privatizarea are de acum costuri uriase, toate platite de populatie.

Intreprinderi de stat mai mari sau mai mici, demodate de trecerea timpului si distruse de furturi si devalizari, s-au impovarat in plus cu datorii atat de mari incat numai prin stergeri ale acestora mai pot gasi eventuali cumparatori. Dar, in atatea cazuri, devenite deja majoritare, nici aceste stergeri nu mai sunt suficiente. Investitorii seriosi nu-si iau pe cap poveri si complicatii. Se mai da, doar cand si cand, de tot felul de vargaleti, care vin nu se stie de unde, merg in nu se stie ce directie si care, in peregrinarile lor, sunt gata sa poposeasca un pic prin Romania pentru a trage un tun pe banii si cu concursul statului roman. Mai precis, sub paravanul unor promisiuni de investitii cu Feti-Frumosi si Ilene Cosanziene, acestia se aseaza la supt din ce mai e de supt din intreprinderi intretinute de populatie.

Semnalul net al decrepitudinii procesului l-au dat privatizari gen ARO Campulung si Roman Brasov, care au marcat iesirea trista din istorie, pe usa din dos, si nu cu fruntea sus cum ar fi fost in cazul unei lichidari adevarate, a unor vechi glorii ale industriei romanesti. Privatizarea fara cumparatori este teatrul absurdului! In unele cazuri nu se mai fac privatizari, ci doar aranjamente pe seama banului public. La adapostul unor reglementari, altfel de inteles ca element de atractivitate, privind stergeri de datorii in legatura cu privatizarea, se pot plasa catre clienti politici, la preturi de nimic, terenuri sau hale vandute ca intreprinderi cu probleme, chipurile pentru a salva in scopuri sociale aceste intreprinderi! Dar daca ar fi vandute ca terenuri sau hale la pretul pietei, s-ar obtine bani frumusei carora li s-ar putea da destinatii sociale adevarate. SNTR nu este decat un caz la vedere.

Mai rau, cu acoperire politica, o serie de privatizari se fac pentru a mai prelungi viata unor intreprinderi de stat, tot pe seama banului public. Intreprinderi de stat care supravietuiesc prin neplata obligatiilor lor la bugetele publice sunt "privatizate" fictiv spre a se utiliza ocazia sau pretextul pentru a le sterge datorii si astfel noul proprietar privat, incepand de la zero, trece la rand la neplata datoriilor catre stat. Exemplu semnificativ, prin amploare, este RAFO Onesti. Iar la SNTR s-a atins paroxismul: s-a privatizat, s-a renationalizat, s-au sters datorii, dupa care s-a reprivatizat la preturi ridicole.

Ce sa mai vorbim de privatizari facute "pe picior" - atat de fosta, cat si de actuala guvernare - care, realizate catre investitori neseriosi, esueaza lamentabil, fostii cumparatori repunand statului in brate intreprinderea. Cateodata, din cauza unor situatii sociale explozive, statul este oarecum fortat sa-si ia inapoi proprietatile si sa dea despagubiri investitorilor. Iar daca fostii cumparatori au avocati buni, statul risca sa plateasca sume aiuritoare, cum s-ar putea sa se intample in cazul Combinatului Siderurgic de la Resita. In acest caz, investitorul american vrea sa se imbogateasca neaparat pe seama statului roman, pretinzand despagubiri cat vreo 100 de SNTR-uri vandute la ultima strigare! Inutil de mentionat ca platitor in toate asemenea situatii este bugetul statului, adica populatia!

Unor asemenea privatizari trebuie sa li se puna capat pentru ca reprezinta un cost prea mare pentru populatie, care a ajuns sa plateasca si privatizarea! Daca privatizarea costa mai mult decat se poate obtine din aceasta, la ce bun sa mai fie facuta? Probabil este cazul tuturor privatizarilor ce ar mai fi de facut de catre APAPS, nu din vreun alt motiv decat din acela ca in portofoliul APAPS au ramas doar intreprinderi cu probleme, care nu pot gasi cumparatori seriosi si, prin urmare, se preteaza la tot felul de aranjamente cu diferiti vargaleti.

In aceste cazuri, trebuie trecut transparent la procedura lichidarii. Mai ales ca asa-numitele compensari salariale pentru disponibilizati sunt achitate tot de catre stat, adica de populatie, fie ca e vorba de lichidari, fie ca e vorba de privatizari. Si cand te gandesti ca, in aiureala creata, puterea si opozitia se bulucesc in propuneri de a vinde pielea ursului din padure, respectiv de a finanta din incasarile din privatizari nu numai despagubiri pentru proprietatile imposibil de retrocedat in natura, dar si cresteri ale pensiilor! Care incasari, caci privatizarea a ajuns sa coste mai mult decat da?!