19 aprilie 2007: presedintele, natiunea si Constitutia

Decorul: hemiciclul Parlamentului Romaniei, 19 aprilie 2007. Actorii: reprezentantii natiunii, reuniti in sedinta comuna a Camerelor. Atmosfera: una de jubilatie, marcata de explozia de optimism a celor din randurile din fata. Momentul: aflarea rezultatului covarsitor din adunari favorabil suspendarii din functie a presedintelui Traian Basescu.

Dupa cateva minute, interventia presedintelui de onoare al PSD, d-l Ion Iliescu, aducea un plus de reflexivitate: asezat comod in fotoliul de invitat al unei televiziuni de stiri, domnia-sa imagina un bilant provizoriu al acestei clipe de rascruce. Sensul actiunii era unul lipsit de ambiguitate: democratia constitutionala invinsese, in cele din urma. Libertatile publice fusesera salvate.

Doar un exercitiu dificil de rememorare putea suprapune peste profilul de parinte al natiunii vorbind in direct silueta acelui Ion Iliescu galvanizand masele de mineri. Nimic din intreaga istorie de autoritarism a guvernarii domniei sale nu mai parea sa mai detina o semnificatie speciala. Personajul demonic prin excelenta ramanea marele absent al sedintei: seful de stat, Traian Basescu. Instantaneul mediatic isi avea simbolismul sau: apa­ra­torii, ca si inamicii democratiei, aveau o identitate precisa. Domnii Ion Iliescu, Dan Voiculescu, Corneliu Vadim Tudor si Crin Antonescu intrau, odata cu aceasta se­dinta, in galeria celor onorati pentru inlaturarea unui tiran.

Despre suspendare si Constitutie

Scena de jubilatie parlamentara transmisa in direct nu este decat un capat al drumului inceput la finele lui 2004. Prin insasi configuratia sa, parlamentul nu putea genera decat o majoritate fragila coagulata de seful de stat. Una dintre actiunile de incalcare a Constitutiei, acu­zata ca atare in raportul comisiei Voiculescu, este chiar actul de nastere al Cabinetului Tariceanu insusi. Utili­zand dreptul constitutional care ii revenea, seful de stat a initiat procesul ce a dat posibilitatea noului conducator li­­beral sa degajeze o majoritate de voturi in sustinerea sa.

Ceea ce a urmat nu este decat istorie: ca si in cazul altor regimuri semi prezidentiale moderate, diviziunea puterilor intre actorii executivi a alimentat o rivalitate latenta. Cazul Romaniei nu era radical diferit de al altor tari central-europene cu design institutional similar. Nou­ta­tea situatiei autohtone a fost data de radicalizarea si­tuatiei de coabitare. In locul unei ostilitati ce ar fi mobilizat arme retorice, a fost preferat recursul la unica so­lutie ce permitea inlaturarea sefului de stat cu relativa usurinta. In acest context al ultimilor doi ani, initiativa suspendarii este departe de a fi un accident.

Dizolvarea de facto a vechii aliante de guvernare oferea cadrul politic de natura sa confere credibilitate acestui efort: cimentarea relatiilor dintre social-democrati si liberali era previzibila, in masura in care premierul Ta­riceanu nu mai privea colaborarea cu seful de stat ca pe o optiune rezonabila politic. Eliminarea Partidului Democrat din Cabinet si votarea guvernului minoritar liberalo-maghiar reflecta, dincolo de orice ambiguitate, disparitia unui factor cheie in succesul unei administratii pre­zi­den­tiale, respectiv acea majoritate fidela proiectului gestionat de presedinte.

In absenta moderatiei care sa privilegieze dialogul si a insistentei premierului in directia pastrarii propriei sale pozitii, noul Cabinet anunta, fara echivoc, viitoarea soarta a sefului de stat, in cazul unei suspendari din functie. Dupa cum releva oricarui observator impartial un aspect esential: in ipoteza unei suspendari, decizia li­beralilor din Camere avea sa fie una politica, iar nu constitutionala. Fragilitatea constitutionala a capetelor de acuzare era irelevanta, din unghiul de vedere al noii coalitii dominante in parlament.

Pe acest fundal, implicarea Curtii Constitutionale in transarea acestui conflict avea sa fie hartia de turnesol relevand limitele institutionale, legale si intelectuale ale Curtii si ale mecanismului constitutional. Orizontul de as­teptare public era modelat de perceptia potrivit careia examenul constitutional revenind Curtii va influenta agen­da politica. Un aviz negativ al Curtii ar fi fost de na­tura sa aduca un plus de moderatie.

Dincolo de iluzii, punctul de pornire constitutional era unul mai degraba problematic. O lectura a articolului din Constitutie dedicat suspendarii din functie releva dozajul ambiguu dintre politic si juridic in activarea mecanismului. Unic procedural in contextul Uniunii Europene, suspendarea din functie nu are dimensiunile unui impeachment autohton, in masura in care ea dubleaza procedura clasica de punere sub acuzare, prevazuta, la randul ei, de catre legea fundamentala. In ecuatia sus­pendarii din functie, centrala nu este atat incalcarea Con­stitutiei, constatata ca atare de Curtea Con­sti­tutionala, cat interpretarea politica data de adunari, prin votul majoritatii membrilor lor.

Ambiguitatea Constitutiei era evidenta: utilitatea avizului consultativ al Curtii era limitata din start. In acord cu legea fundamentala, lectura decisiva a faptelor sefului de stat era realizata de Camere. Iluzia unei sanctiuni da­torate unei incalcari a Constitutiei era intretinuta in­sti­tutional. In realitate, prin prerogativele de care dispunea, parlamentul avea posibilitatea de a administra, su­ve­ran, dincolo de orice sugestie a Curtii, un vot de ne­incredere sefului de stat, sub forma suspendarii. Controversa constitutionala este, in ecuatia articolului 95, un factor marginal. Politic, votul dat in cazul suspendarii poa­te ignora orice lectura data de Curtea insasi.

Inscrisa in acesti parametri legali, Curtea Consti­tu­tio­na­la a formulat, cu ocazia avizului consultativ, o decizie ambigua, substantial si formal. Spre deosebire de 1994, atunci cand judecatorii au precizat inexistenta temeiului constitutional pentru suspendarea din functie a lui Ion Iliescu, succesorii lor din 2007 au navigat intre extremele politice, imaginand un compromis ce avea conturul in­telectual al unui esec.

Este avizul Curtii unul favorabil sau defavorabil sefului de stat? In aparenta, rationamentul Curtii ar favoriza pri­ma pista de lectura. In acord cu avizul, Tribunalul nu a legitimat viziunea capetelor de acuzare. Stigmatul de "presedinte jucator" nu este identificabil in textul Curtii. Definitia faptelor de incalcare a Constitutiei nu cuprinde declaratiile de natura politica. Libertatea sefului de stat nu ar fi limitata, atata vreme cat declaratiile sale nu au forta obligatorie, in afara cadrului legii fundamentale. Din­colo de deficientele de stil, Avizul respinge, in corpul principal al argumentarii, punctele de vedere avansate de semnatarii cererii de suspendare din functie.

Finalul deciziei modifica radical perspectiva: dupa critica la adresa capetelor de acuzare, Curtea trimite, in mod lipsit de ambiguitate, la adunari. Sensul textului pare a fi acesta: chiar daca faptele sefului de stat nu pot fi incadrate astfel cum sugereaza parlamentarii, Camerelor le revine cuvantul ultim in calificarea conduitei pre­zi­dentiale. Pe aceasta cale, Curtea admitea ceea ce pa­rea sa nege initial. Statutul sefului de stat urma sa fie cla­rificat de adunari. Lor, si nu Curtii, le era atribuit ultimul cuvant. Examenul constitutional nu avea sa anuleze forta deciziei politice din Camere.

Cateva reflectii de final

Lectia data de votul Camerelor in chestiunea sus­pen­darii poate fi redusa la urgenta reformarii esafodajului constitutional de la noi. Suveranitatea parlamentului nu poate fi afirmata credibil in afara unui cadru de control si transparenta, cadru de natura sa genereze sentimentul de participare la o decizie democratica. Scenele de jubilatie cinica din Camere nu pot alimenta, pe termen lung, decat energia populista a vocilor autoritare. Sfidarea unui curent popular, modificarea aliantelor, fara a lua in calcul mandatul dat de votanti, explica reactia de os­tilitate publica. Dupa cum, pe un alt nivel, identificarea institutiei reprezentative cu o majoritate regandita conjunctural este o proba de ipocrizie.

Recursul la un nou sistem electoral, imaginarea unor modalitati de asociere a cetatenilor in mecanica procesului legislativ, prin extinderea optiunilor referendare si efectivitatea initiativei legislative populare, articularea unui calendar de alegeri locale si parlamentare flexibil sunt parte a unui design institutional menit sa deschida de­mocratia constitutionala spre principalul ei actor, ce­ta­teanul. In absenta unei asemenea abordari reformatoare, suprematia adunarilor desemneaza acum, pentru membrii comunitatii civice, doar o forma moderna de ser­vi­tute.