De același autor
Un mic exercitiu de memorie ar putea readuce in amintire imaginile si sunetele asociate cu momentul alegerilor din 1996: entuziasm, euforie, declaratii avantate, promisiunea de a rupe cu un trecut maculant si formularea obligatiei pentru statul roman de a rosti, o data pentru totdeauna, adevarul despre revolutie si victimele ei. In joc, din punctul de vedere al electoratului Conventiei Democrate Romane, esentiala nu era miza institutionala, ci oficializarea unei noi maniere de a imagina relatia dintre cetatean, autoritate si memorie. Separarea de comunism urma sa capete substanta, gratie acestei alternante politice: Romania inceta sa mai fie o prelungire reformista a fostei Republici Socialiste. Doua locuri erau legate, imagologic, de triumful presedintelui Emil Constantinescu: Piata Operei din Timisoara si Piata Universitatii din Bucuresti, doua teritorii definind refuzul Frontului Salvarii Nationale si al avatarurilor sale ideologice si partinice.
Patru ani mai tarziu, un alt set de imagini pot fi actualizate, imagini departate de culorile puternice ale toamnei lui 1996 - doi candidati, Ion Iliescu si Corneliu Vadim Tudor, aveau sa isi dispute pozitia de sef de stat. Absent din ecuatia electorala era insusi presedintele in exercitiu, cel ce alesese sa isi anunte intentia de a nu fi parte la competitie. Intre aceste doua puncte in timp, intre apoteoza si reculul dramatic din anul 2000, se plaseaza istoria politica si legala a presedintiei lui Emil Constantinescu. Odata cu indepartarea cronologica, ocazia unei evaluari lucide si detasate a regimului sau pare sa fi sosit. Randurile de fata sunt doar o invitatie la o dezbatere lipsita de pasiune, in marginea unui episod esential in configurarea constitutionalismului postcomunist.
Victoria in alegerile generale a Conventiei Democrate si reusita lui Emil Constantinescu pot fi privite dupa zece ani, asa cum au fost evaluate si atunci, ca un punct de inflexiune in evolutia Romaniei insesi. Schimbarea de putere are, in cazul autohton, o cu totul alta semnificatie decat in restul Europei eliberate: defazajul dintre Romania si tarile central-europene este de aproape un deceniu. Daca Ungaria, Cehia sau Polonia experimenteaza efortul de consolidare democratica inca din anii 1990, Romania le contrapune realitatea, tragica, a doua mineriade succedate in mai putin de douasprezece luni. Violenta pare sa fie arma de care presedintele Iliescu se serveste pentru a elimina opozitia sau a regla conflictele cu rivalii sai din Front: tinta poate fi diferita, dar metoda ramane identica. Devierea de la modelul democratic era vizibila si nu a putut fi anulata de adoptarea, in lunile de dupa septembrie 1991, a unei noi legi fundamentale. Actul de constitutionalizare era infirmat de la inceput, prin chiar practica institutionala ce se nastea.
In dosarul democratizarii lente a spatiului romanesc, alegerile din 1990 si 1992 detin o pozitie speciala: departe de a marca o racordare la ethosul european, ele sunt proba unei tendinte autoritare latente. Mai 1990 este un caz-scoala de consultare electorala pusa in opera de un regim afin tiraniilor din America Latina sau Asia Centrala postsovietica: finalitatea era legitimarea dominatiei unicului partid chemat sa decida soarta natiunii. Odata cu sanctionarea rolului sau politic, Frontul se confunda cu statul insusi. Vocea Romaniei era identificabila fara dificultate, iar plebiscitarea lui Ion Iliescu il plasa pe acesta din urma intr-o pozitie similara cu cea detinuta de un lider peronist. Procedural, alegerile din mai 1990 sunt exemplare, in masura in care au urmat indeaproape tiparul ideal stabilit de regimurile autoritare ce populeaza teritoriile aparent democratizate. De la agresarea fizica a candidatilor opozitiei pana la un control strict asupra resurselor media, reteta Frontului si a presedintelui Iliescu era una castigatoare in avans.
1992 continua, inertial, parcursul de transformare a Romaniei intr-un stat autoritar cu deghizament constitutional. Succesorul Frontului domina scena publica, desi scorul opozitiei este imbunatatit. Limita critica nu este depasita: opozitia, in acest tip de ordine fals democratica, nu va avea ocazia de a fi cu adevarat invingatoare. Chiar si cu o majoritate relativa, FDSN are posibilitatea de a coloniza aparatul de stat. Confuzia dintre stat si partidul dominant este, invariabil, una dintre marcile subdezvoltarii constitutionale.
Pe acest fundal, toamna lui 1996 aduce aparentul miracol al inlaturarii pasnice a partidului dominant. Gratie acestei alternante, scenariul evolutiei autoritare este invalidat. Soliditatea social-democrata, intemeiata pe alianta dintre popularitatea sefului de stat si loialitatea de birocrat a premierului Nicolae Vacaroiu, este pe cale de a se fisura. Dincolo de performanta ulterioara a regimului Constantinescu, alegerile din 1996, relativ libere si corecte, introduc ruptura in raport cu traditia postrevolutionara a monolitismului partinic si ideologic. Competitia capata, in fine, un sens credibil.
Desemnarea directa de catre natiune si ascendentul detinut asupra Conventiei il plasau pe seful de stat, din chiar momentul inaugurarii, intr-o pozitie extrem de delicata. Decalajul dintre orizontul de asteptare generat de propria sa abordare din campanie si peisajul unei coalitii eterogene nu putea sa nu devina evident, odata cu intrarea in mandatul efectiv. Premisa potrivit careia presedintele detinea prerogativele in vederea aducerii la indeplinire a mandatului asumat era falsa, din cel putin doua ratiuni. In primul rand, institutia prezidentiala nu era una de executie efectiva: sprijinul premierului si al Adunarilor era crucial. in al doilea rand, seful de stat era obligat, in ipoteza succesului de durata, sa detina postura de sef neoficial al majoritatii prezidentiale din parlament, unica pozitie in masura sa ii confere sansa de transcriere legislativa a programului sau.
Absenta acestei ultime pozitii avea sa determine, la final de mandat, oficializarea esecului sau. Emil Constantinescu nu a imaginat, in anii sai de guvernare, strategia consolidarii unei majoritati favorabile lui, la nivelul celor doua Camere. Tensiunile cu Partidul Democrat, indepartarea Partidului National Liberal si alienarea Partidului National Taranesc Crestin-Democrat sunt simptomele unei crize ce va defini regimul Constantinescu. Izolarea sefului de stat il va pune in imposibilitatea de a dubla angajamentul retoric prin actiunea institutionala. Emil Constantinescu nu putea mobiliza, in relatia cu nici unul dintre partidele din coalitie, influenta pe care o detine, in raport cu Partidul Democrat, actualul presedinte.
Retrospectiv, dialogul dificil cu majoritatea din Camere si cu liderii din coalitie a determinat si tipul de performanta politica a premierilor desemnati de catre seful de stat. Tendintei initiale de constituire a unui Executiv docil (imaginea lui Victor Ciorbea este memorabila) ii urmeaza momentul cel mai delicat, din unghi constitutional - demiterea/demisia premierului Radu Vasile. Abordata deseori in cheia derizoriului, solutia imbratisata de presedinte se cere raportata la contextul semiprezidentialismului central si est-european, context marcat de rivalitatea dintre cele doua institutii din cadrul puterii executive. Ambiguitatea legii fundamentale, ce nu prevedea expres posibilitatea revocarii sefului de guvern de catre presedinte, nu poate fi invocata ca argument in favoarea actiunii de revocare a lui Radu Vasile: fara a fi neconstitutionala, strategia aleasa de seful de stat decredibiliza mecanismul motiunii de cenzura. Transparenta si predictibilitatea sunt dimensiunile ce au lipsit masurii de atunci a sefului de stat: pretul politic rezultat a fost plasarea Constitutiei intr-o pozitie marginala. Ulterioara numire a lui Mugur Isarescu afecta suplimentar mecanismul constitutional: impunerea, in detrimentul crestin-democratilor, a unui premier dincolo de partide echivala cu abandonarea principiului asumarii gestiunii politice de catre partidul/partidele castigatoare.
Nu poate fi subestimat nici impactul pe care existenta unui algoritm de guvernare in coalitie l-a avut asupra performantelor prezidentiale: relatia dintre seful de stat si seful de guvern era dublata de cea dintre seful de stat si conducatorii partidelor din arcul guvernamental. Remanierea unui titular de portofoliu rebel inceta sa mai reprezinte o optiune credibila. Loialitatea ministrului Traian Basescu insusi indica raportarea Partidului Democrat la pozitia sefului de stat. Retrospectiv, respingerea mediatica a formulelor de alocare politica a portofoliilor era o forma de ipocrizie: divizarea beneficiilor era parte din regula jocului. Dupa cum neinspirata, pe termen mediu si lung, s-a relevat a fi initiativa sefului de stat de instituire a unor organe de lupta impotriva coruptiei, in afara puterii judecatoresti. Miza ratata era dubla: depolitizarea aparatului de stat/justitiei si credibilizarea lor, prin conferirea neutralitatii efective. Reformarea statului ramane, si in anul de gratie 2006, un deziderat de atins, sub semnul fermitatii democratice.
In cele din urma, intrarea in istorie poate facilita recursul la moderatie. Examinarea mostenirii politice si constitutionale a guvernarii Emil Constantinescu se cere realizata in termeni care sa excluda, programatic, demonizarea si elogiul ditirambic: spiritul critic este singurul antidot de administrat.
