De același autor
Inca din momentul castigarii alegerilor prezidentiale, relatiile dintre seful de stat, pe de o parte, si campul partinic, pe de alta parte, au fost unele tensionate. Traseul este cunoscut si are drept punct culminant actuala initiativa a opozitiei vizand suspendarea din functie a presedintelui: de la controversa generata de maniera de alcatuire a cabinetului Tariceanu si constitutionalitatea schimbarii celor doi conducatori de Camere, pana la acuzele directe in interiorul puterii executive, deteriorarea climatului a fost evidenta si rapida ca evolutie. Logica confruntarii pare sa treaca, acum, din terenul mediatic in cel legal propriu-zis. Si aceasta, in contextul in care, de facto, coalitia de guvernare a incetat sa mai functioneze, iar riscul unui vot in favoarea inlaturarii sefului de stat nu poate fi ignorat, ca perspectiva constitutionala. Promisiunile concordiei in sanul Aliantei D.A. lasa loc unei evolutii ce pune in chestiune statutul detinatorului puterii executive si, pe termen mediu, configuratia insasi a regimului politic autohton.
Intre natiune si adunari
Despartindu-se de alte constitutii continentale, si in primul rand de cea franceza de la 1958, actuala lege fundamentala instituie doua proceduri prin care adunarile pot provoca inlaturarea sefului de stat: suspendarea din functie pentru incalcarea Constitutiei, respectiv punerea sub acuzare pentru "inalta tradare". Distinctia nu este una lipsita de semnificatie: in primul caz, natiunea ratifica decizia de revocare a sefului de stat, pe cale referendara, in vreme ce al doilea caz implica judecarea presedintelui de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie. In ambele ipoteze, votul adunarilor este esential, natiunii fiindu-i rezervat ultimul cuvant doar in situatia constitutionala prefigurata actualmente.
Suspendarea din functie, imaginata in acord cu articolul 95, poate fi privita ca un efort concertat al trei institutii: adunarile, ce califica prin vot faptele sefului de stat, Curtea Constitutionala, ce ofera un aviz consultativ a carui semnificatie trimite la evaluarea conduitei prezidentiale, si, nu in cele din urma, corpul electoral, ce ramane, mutatis mutandis, instanta de apel pentru presedintele suspendat prin votul Camerelor.
Din acest punct de vedere, segmentul parlamentar al procedurii are o dimensiune politica evidenta: capetele de acuzare din documentul initial se cer plasate pe fundalul unei aritmetici a voturilor ce nu este legata decat in mica masura de logica constitutionala. In conditiile unei prevederi cum este cea a articolului 95, Camerelor le revine misiunea de a citi comportamentul sefului de stat. Oricat de lipsite de semnificatie ar putea aparea initial publicului, ele pot dobandi greutate juridica prin validarea lor democratica in parlament.
Atat cat este cunoscut, documentul redactat de opozitie are in centrul sau cateva dintre punctele de controversa definind mandatul presedintelui Basescu: alcatuirea Cabinetului prin fortarea Constitutiei, imixtiunea in activitatea puterii judecatoresti si a celei legislative, abandonarea neutralitatii prezidentiale si a datoriei de mediator, supunerea politica a serviciilor de informatii, ca parte din deriva autoritara acuzata. Ceea ce se pune sub semnul intrebarii, in cele din urma, este chiar modul in care actualul sef de stat a actionat din punct de vedere constitutional, in anii de dupa 2004: un vot de suspendare ar echivala cu un vot simbolic de blam dat intregii sale administratii, retrospectiv.
In mod evident, acuzele declansand procedura parlamentara nu sunt teme noi in dezbaterea politica. Multe dintre sugestiile de interpretare nu se pot sustine, constitutional. Desemnarea sefului de guvern, in conditiile de dupa alegeri, nu a violat legea fundamentala, in masura in care presedintele a declansat un proces de consultari, pe fondul absentei unui partid cu majoritate absoluta in Camere. Nu se poate invoca o datorie a sefului de stat in baza careia acesta sa fi numit un candidat la functia de prim-ministru din partea social-democratilor. Dupa cum sustinerea oportunitatii alegerilor anticipate este departe de a se incadra in domeniul faptelor de incalcare a Constitutiei. In virtutea mandatului de care dispune, sefului de stat nu i se poate refuza implicarea in actiunea de mentinere a echilibrului politic.
Problematica, la nivelul sefului de stat, ramane si aplicarea efectiva a rolului de "mediator". Ceea ce criticii din opozitie acuza, programatic, este chiar activismul prezidential. Exista, se argumenteaza, o obligatie de neutralitate politica: in baza ei, seful de stat este echidistant in raport cu actorii partinici. In fapt, dincolo de litera Constitutiei, nici unul dintre presedintii postcomunisti nu si-a mentinut statutul de neutralitate evocat. Presedintele Basescu este, poate, cel mai vizibil in activismul sau, dar practica postrevolutionara a lui Ion Iliescu acreditase imaginea unei institutii prezidentiale active partinic. Schimbul de replici dintre Ion Iliescu si Adrian Nastase pe tema oportunitatii alegerilor anticipate nu poate fi omis, in calitatea lui de eventual precedent constitutional. In ceea ce priveste noningerinta in afacerile justitiei independente, social-democratilor si presedintelui lor de onoare le revine responsabilitatea initierii recursurilor in anulare in materia proprietatii. Comportamentul presedintelui Basescu, cu ocazia sedintei de alegeri din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, incontestabil inadmisibil procedural, a fost dublat, in cele din urma, de votul obedient al majoritatii magistratilor prezenti. Ingerinta sefului de stat continua o traditie locala a patronajului politic. Lucru pe care semnatarii motiunii din parlament il cunosc cu siguranta.
Mostenirea de lunga durata a acestui conflict constitutional poate fi plasata in zona reflectiei asupra continutului democratiei constitutionale si pozitiei ei. Dincolo de rezultatul votului din adunari si al ipoteticului referendum, se afla nivelul legal si politic al unui stat de drept fragil, slab protejat in fata presiunilor partizane. Reflectia constitutionala viitoare nu poate avea ca punct de plecare decat asumarea acestei realitati.
