De același autor
Odata cu fiecare eveniment constitutional si politic, criza generata de initierea si votarea propunerii de suspendare din functie a sefului de stat tinde sa devina o hartie de turnesol ce releva fragilitatea democratiei autohtone. De la ideea de separatie a puterilor in stat pana la misiunea de arbitru a Curtii Constitutionale, elementele pe care se intemeiaza un regim european modern sunt contestate si, odata cu ele, este pusa in cauza ratiunea de a fi a civismului insusi. Tensiunea acumulata risca sa compromita, pe termen mediu, insasi capacitatea regimului reprezentativ de a genera loialitatea republicana fara de care autentica libertate politica nu poate exista.
Demitere si constitutionalism
In acest context, decizia Curtii Constitutionale din 3 mai 2007 este de natura sa produca o modificare de substanta, la nivel procedural, introducand in jocul demiterii sefului de stat o miza care parea absenta pana acum. Odata cu aceasta sentinta definitiva si irevocabila, majoritatea ceruta pentru demiterea prin referendum a presedintelui ales este redusa la majoritatea celor prezenti la vot. Prin derogare de la regulile generale de validare a consultarilor populare, validarea este posibila chiar si in absenta prezentei la urne a noua milioane de cetateni cu drept de vot. Majoritatea absoluta se aplica exclusiv numarului de electori ce aleg sa participe la scrutin.
Dincolo de tehnicitatea unei decizii si de laconismul comunicatului de presa, semnificatia hotararii este, inainte de toate, una politica. Simbolismul ei se cere raportat la mai multe nivele ale discutiei institutionale, in masura in care, ca de atatea ori, Curtea este invitata sa arbitreze un litigiu esentialmente legat de confruntarea dintre majoritatea antiprezidentiala din Camere si seful de stat suspendat.
Decizia din 3 mai 2007 a Curtii indica o modificare de atitudine in raport de propria sa jurisprudenta: in urma cu cateva luni, in februarie, Curtea respingea, argumentat, o propunere similara de modificare a Legii referendumului. In joc se afla initiativa de coborare a pragului de voturi necesar demiterii sefului de stat. In aparenta clara, decizia din februarie indica ambiguitatea Curtii: finalul recunostea dreptul adunarilor de a legifera suveran, stabilind majoritatea ceruta pentru inlaturarea presedintelui.
Decizia din 3 mai 2007 reflecta, dramatic, incapacitatea Curtii de a se impune, in campul politic, ca un organism definit de credibilitate si coerenta institutionala si intelectuala. Fragilitatea Curtii deriva nu numai din deficitul de imagine al unora dintre membrii ei, ci si din absenta unei linii de gandire care sa pozitioneze Curtea, ca actor al democratiei constitutionale. In termenii clasici, afirmati acum doua secole de Curtea Suprema a Statelor Unite si reiterati in urma cu un deceniu de Curtea Constitutionala a Africii de Sud, vocatia unei asemenea instante este aceea de a bloca tentatiile hegemonice ale unei majoritati pasagere, tentatii ce ar intra in conflict cu litera si spiritul unei legi fundamentale scrise. Prin abdicarea ei implicita, actuala Curte din Romania nu mai detine capacitatea de a-si asuma functiile ei esentiale: formei institutiei nu ii corespunde un fond legal autentic.
Un al doilea nivel al discutiei priveste modificarea acelui cadru juridic ce guverneaza procedura de suspendare. Atitudinea Curtii Constitutionale permite introducerea in timpul jocului referendar a unor reguli profund diferite de cele anterioare. In acest mod, legea aplicabila este amendata, cu scopul evident de a schimba parametrii legali ai unei dispute politice. Cel vizat este seful de stat suspendat.
Acceptand dreptul suveran al tribunalului constitutional de a examina constitutionalitatea unor proiecte de lege, ca si prerogativa adunarilor de a legifera pe orice domeniu, o rezerva se cere formulata, tinand cont de circumstantele actuale. Definitiva si irevocabila, decizia Curtii poate legitima aplicarea legii modificate chiar odata cu 19 mai. In acest caz, rationamentul constitutional ar fi utilizat in vederea subminarii constitutionalismului insusi. Pe aceasta cale, regulile competitiei politice ar fi regandite, prin instituirea unui standard necunoscut electoratului, la momentul initierii procedurii de suspendare.
Regula guvernand demiterea sefului de stat ramane aceea prezenta la momentul declansarii mecanismului de suspendare: intre votul din parlament si votul popular nu se poate opera nici o disociere. In ecuatia suspendarii, cele doua etape sunt imposibil de separat. Logica constitutionalismului ar impune acceptarea aplicarii doar pentru viitor a noii reguli juridice. Riscul retroactivitatii nu ar putea fi evitat, in cazul in care, la 19 mai, electoratul ar fi chemat sa voteze in acord cu legea amendata.
Operatiunea referendara, sugera Comisia pentru Democratie prin Drept de sub egida Consiliului Europei, este compatibila cu ethosul democratiei constitutionale doar in masura in care vointa cetateanului este susceptibila de libera exprimare. Modificarea regulilor referendare in saptamanile ce preceda consultarea populara poate afecta, in cele din urma, autenticitatea procesului democratic la care este invitata sa participe comunitatea civica autohtona.
Tentatia omnipotentei adunarilor poate fi neutralizata prin utilizarea cu moderatie a instrumentelor pe care le ofera dreptul constitutional european. Solutia articolului 60 din Legea Fundamentala a Austriei poate fi privita ca oferind un ipotetic model de urmat. In cazul respingerii intiativei adunarilor de demitere a sefului de stat, efectul votului negativ referendar este dizolvarea de drept a forului legislativ. Unicul arbitru ramane corpul electoral insusi. Relatia dintre votul politic din Camere si opinia populara este clarificata pe aceasta cale.
O viitoare revizuire a propriei noastre Constitutii poate valoriza acest principiu doar in aparenta general acceptat: vitalitatea democratiei constitutionale este de neimaginat in absenta unei vitalitati a comunitatii de cetateni. In cele din urma, o republica fara adevarati republicani este o contradictie in termeni.
