De același autor
Marirea pensiilor, valul de caldura si teroarea toxica de la Lvov: subiectele presei autohtone sunt in acord cu logica mediatica a unei natiuni ce privilegiaza imediatul in dauna proiectului de viitor. Alegerile, etern amanate, sunt cele care determina agenda publica, in aceeasi maniera perversa in care toate administratiile de dupa 1989 au inteles sa imagineze relatia dintre guvernare, individ si consultarea electorala. Departe de a fi un actor autonom, cetateanul este redus la rolul de asistat, caruia statul, presupus omnipotent, ii ofera sansa supravietuirii.
Politica, deciziile, dezbaterile sunt toate actiuni care ii implica, exclusiv, pe alesi si pe omologii lor mediatici. Astfel cum indica formatul unei emisiuni moderate de doi dintre cei mai importanti gazetari ai momentului si gazduita de Realitatea TV, solutiile urmeaza sa fie descoperite in acest dialog ce ii aduce in fata mesei pe detinatorii celor doua suveranitati definind Romania de astazi: de o parte, alesii ca expresie a suveranitatii nationale vidate de substanta, de cealalta parte, omul de presa, ca unica voce autentica si constienta a unei natiuni mute prin excelenta. In acest joc simbolic, cetateanul este identificabil in rolurile secundare: de la anonimul lovit de canicula pana la pensionarul acuzand uitarea in care se afla categoria sa. "Omul de pe strada" contribuie, episodic, la avansul unei democratii ce tradeaza, deliberat, misiunea ei originara.
Deloc suprinzator, discursul public de dupa 19 mai 2007 nu a fost unul modelat de punerea in discutie a marilor teme, ci a fost marcat de o deriva populista ce evoca clipele de glorie ale social-democratiei romanesti. In locul unei interogatii lucide asupra ratiunilor sistemice ce au contribuit la blocajul anului politic 2007, elita politica a preferat recursul la tehnica traditionala a seductiei populare. Chiar si in absenta unei surse de venit credibile, sansa reproducerii statului providential malformat, prin marirea pensiilor, este asigurata. Viziunea recuperabila in actiunile parlamentarilor si ministrilor actuali este aceea a unei natiuni egale in pensie, dominate de un grup de alesi investiti cu sarcina istorica de a guverna o masa inerta de individizi decelebrati. Alegerile sunt privite ca neesentiale: in cele din urma, frecventa lor este de natura sa afecteze coerenta actului de guvernare si sa prejudicieze statul prin cheltuirea inutila a unor sume. In acest mod, granita dintre cei ce guverneaza si cei ce se supun este trasata, extrem de clar, dincolo de orice ambiguitate.
In fapt, ceea ce orice observator lucid poate intui in ordinea noastra constitutionala este absenta civismului suspectibil sa dea viata unui aparat etatic hipertrofiat. Substituirea cetateanului de catre stat, uzurparea comunitatii locale de catre minister, inlocuirea natiunii de catre purtatorii de opinie: iata marcile unei crize de adancime, criza imposibil de ignorat. Limitarile actualei politici guvernamentale releva, dramatic, limitarile tipului de stat ce opereaza in Romania de astazi.
Construit in 1991 pe ruinele unei republici socialiste devenita obiect al nostalgiei, noua republica a mizat, inca din primele momente, pe recimentarea unui pact simbolic situat in prelungirea celui anterevolutionar. Statul de drept, democratic si social de la 1991 ambitiona sa genereze loialitatea republicana in acelasi mod in care imagina procesul si statul comunist insusi. Relatia dintre Stat, ortografiat cu majuscula, si comunitatea de cetateni ramane directionala: autoritatii de stat ii revine misiunea de a identifica parcursul pe care natiunea il urmeaza. Atribuirea de salarii, pensii si ajutoare sociale nu este decat latura tehnica a unui contract pe care se fondeaza preeminenta statului in raport de natiunea pe care o administreaza, omnipotent. Timiditatea civica, pentru recurge la un eufemism, este explicabila in rama optiunilor societale ale debutului de deceniu trecut.
Odata operata aceasta alegere, politica autohtona a devenit una predictibila. Privatizarea, retrocedarile si integrarea europeana au devenit sarcini ale statului. Chiar si in conditiile unei aparente retrageri din spatiul economic, statul este cel ce regleaza mecanismul vietii natiunii. Lipsa sa de eficienta, ca si arbitrariul politic ce ii acompaniaza interventiile, apar ca stridente doar in lectura unor spirite (minoritare) ce privilegiaza constituirea spontana a ordinii sociale. Redistribuirea lipsita de orizont a unor resurse mediocre este perceputa, majoritar, ca unica politica realista. Entuziasmul pensionarilor este departe de a fi unul trucat. Intalnirea dintre demagogie si inertia democratica este una autentica. Gratie colaborarii cu social-democratii, Partidul National Liberal pare sa fi inteles secretul unei adevarate guvernari populare. De la vagul indicatiilor bugetare pana la seductia egalitatatii in pauperitate, liberalismul romanesc isi exprima vocatia sa intelectuala socialista.
Formula de coalitie ce face posibila supravietuirea cabinetului Tariceanu inchide un ciclu istoric. Odata cu oficializarea relatiei privilegiate dintre PNL si PSD, ultimul mare partid cu radacini precomuniste adera, explicit, la clauzele pactului ce fondeaza Romania postcomunista. Fervoarea cu care elita liberala a sprijinit cresterea pensiilor traduce abandonarea unui ethos ce definea, fie si declarativ, liberalismul autohton. Pragmatica, alianta dintre cele doua partide sfarseste prin a modifica un fond de sensibilitate liberala.
Ocazia constituirii polului de dreapta, reunind PNL, PNTCD si AP, este una memorabila. Invocarea de catre liberali a legatului luptei anticomuniste poate surprinde, in masura in care propriii colegii de coalitie sunt cei care au oferit partidelor istorice prilejul incendierii sediilor lor.
Partenerii de alianta ai national-liberalilor sunt, la randu-le, expresia ultima a esecului proiectului politic initiat in primii ani postdecembristi. Tranzitia de la severitatea stoica a lui Corneliu Coposu la locvacitatea televiziva a domnului Milut este una semnificativa.
In acest moment, peisajul public este conturat, cel putin in aparenta. Europenizarea epidermica a vietii noastre publice este completa: de la crestin-democratie la ecologism, trecand prin liberalism, marile familii ideologice isi au un corespondent autohton, fie el si caricatural. Alegerile pentru Parlamentul European, indiferent de data aleasa, nu vor face decat sa confirme semnificatia aurorala a lui ianuarie 2007. Inselatoarea Romanie europeana capata chip: republica fara republicani isi asteapta legitimarea ei simbolica.
