ICR în epoca social-liberală. Veşti încurajatoare din cea mai bună lume posibilă

Numirea unui politician la Institutul Cultural Român este indiciul că decăderea instituţională provocată de modificarea legii de organizare continuă şi că această involuţie este ireversibilă.

Departe de vuietul Roşiei Montane și de con­troversele generate de indicaţiile preţioase ale primului ministru în chestiunea justiţiei, o altă instituţie descoperă beneficiile modului în care guvernarea social-libe­rală înţelege să ducă, până la capăt, politica de gospodărire atentă şi eficientă a treburilor publice. De la Institutul Cul­tural Român, aproape lichidat în mandatul lui Andrei Marga, ne sosesc mesaje încu­ra­ja­toare. În fine, măcar unul di­n­tre vicepreşedinţii statutari a fost desemnat de Senat. În ce­le din urmă, ambiţiosul pro­gram de redresare al ICR poate să beneficieze şi de aportul lui Liviu Sebastian Jicman, ti­tu­larul acestei poziţii prestigioase.

Noul vicepreşedinte al ICR este exponentul vre­murilor în care trăim. Parcursul domniei sa­le este, în acord cu informaţiile furnizate de agenţiile de presă, unul eminamente politic. Candidat în mai multe ocazii din partea PNL, ales consilier la Sectorul 6, sector condus, de­loc întâmplător, de soţul actualului ministru al Transporturilor, domnia sa se recomandă, gra­ţie CV-ului, ca o autentică competenţă uni­versală în materii extrem de diferite. Sprijinul politic al PNL l-a aşezat în po­ziţii cheie ale administraţiei centrale, iar gama acestora variază de la sănătate publică până la restituirea pro­prie­tăţilor, sfârşind cu poziţia de şef de cabinet la Ministerul Cul­turii. Este, să admitem, o ca­rieră impresionantă, ce ilus­trează avantajele unei opţiuni politice înţelepte. Calitatea de vicepreşedinte ICR este în­cu­nunarea naturală a unui cursus honorum.

În urmă cu mai mult de un an, în momentele în care linşajul mediatic al echipei Patapievici-Mihăieş-Tania Radu se desfăşura în deplină impunitate şi cu abjecţie entuziastă, criticii in­telectuali şi politici ai ICR acuzau, elocvent şi vocal, înfeudarea „băsistă“ a instituţiei. Op­ţiu­nile realizate erau antinaţionale, iar grupurile de traducători de limbă română acţionau, or­ganizat, asemenea unor batalioane de agenţi se­creţi bine antrenaţi. Eliminarea lui Horia-Ro­man Patapievici era punctul de plecare al vii­torului luminos, edificat pe temeiul unui sănă­tos principiu al depolitizării.

Ura şi fanatismul au triumfat, în cele din ur­mă, şi ICR nu mai este un bastion al „dic­ta­turii“. Desemnarea unui politician din cadrul PNL este, poate, o componentă a acestei stra­tegii de eliminare a influenţei partizane. Ins­ti­tutul Cultural Român, subminat fatal de stra­te­giile baroce ale lui Andrei Marga, intră acum în zodia alocărilor partinice directe şi trans­pa­rente. Autonomia ICR este lipsită de sem­ni­ficaţie, în acest context al divizării sferelor de influenţă.

Şi poate că evenimentele de la ICR merită să fie punctul de plecare al unei meditaţii legate de sabotarea, deliberată şi brutală, a edificării instituţionale în România. Entuziasmul celor care au ironizat extravaganţele stilistice ale lui Andrei Marga este, astăzi, absent. În Aleea Alexandru 38 domneşte tăcerea. Pagina de Internet nu mai găzduieşte telegramele de fe­licitare adresate lui Andrei Marga; viziunea dom­niei sale despre transformarea culturii es­te trecut. Ceea ce a luat locul exuberanţei des­tructive este ascensiunea legitimată po­litic. A învins mediocritatea ce contaminează, corodează şi şterge din memorie urmele energiei creatoare.

Din aceste raţiuni ale oboselii şi resemnării, alegerea noului vicepreşedinte al ICR în­seam­nă, astăzi, o simplă notă de subsol. Mani­fes­taţia de solidaritate a papioanelor este istorie, iar ideea de acomodare cu cei ce decid des­tinele culturale capătă teren. Numirea unui politician la ICR nu este, totuşi, un accident oarecare. Ea este indiciul că decăderea insti­tuţională provocată de modificarea legii de or­ganizare continuă şi că această involuţie este ireversibilă. De vreme ce cuvântul de partid trece înaintea oricăror alte considerente. Măr­turisirea vicepreşedintelui ICR este încărcată de o sinceritate dezarmantă. „Dacă voi ajun­ge în acest post, nu mă voi simţi stingher. Nu sunt eu în măsură să spun ce mă recomandă şi ce nu mă recomandă. Este o ofertă din par­tea PNL pe care am primit-o şi pe care am considerat-o onorantă. Am făcut o analiză şi am ajuns la concluzia că experienţa pe care am avut-o în administraţia publică şi în me­diul cultural este în măsură să mă ajute pen­tru această funcţie.“ (interviu acordat Ro­mâ­niei libere). A dezbate în clipele în care PNL a decis este, din toate punctele de vedere, inu­til şi contraproductiv.

Povestea Institutului Cultural este una dintre po­veştile care se scriu în epoca social-libe­ra­lă. Veştile de la ICR nu pot fi, de acum înainte, decât doar unele încărcate de optimism. //