De același autor
Dincolo de accidente si de intalniri mai mult sau mai putin discrete, independenta justitiei ramane una dintre temele recurente in discursul public autohton. Interogatiile in marginea modalitatilor de a limita ingerintele politicului se intalnesc, previzibil, cu cele legate de relatia, delicata, dintre calitatea de demnitar si cea de actor economic. Un anume tip de dezvoltare economica si o cultura juridica centrata pe obedienta fata de comenzile puterii executive concura in a aduce subiectul evocat in centrul dezbaterii. Si aceasta cu atat mai mult cu cat monitorizarea europeana pare sa acorde o atentie speciala modului in care instrumentele statului de drept se configureaza, in orizontul lui 2007..jpg)
Justitia si curtile de judecata
Pe fundalul tensiunilor ocazionate de intalnirile primului ministru si ale titularului portofoliului Justitiei cu Dinu Patriciu, invocarea separatiei puterilor in stat, ca fundament teoretic, a aparut ca legitima. In definitiv, una dintre ratiunile pentru care opera de inginerie constitutionala a fost initiata, inca din 1990, a fost indepartarea de un model totalitar definibil prin oficializarea dependentei politice a justitiei. Dupa un deceniu si jumatate, evenimentele recente par sa probeze ca idealul articularii unei justitii independente este la fel de iluzoriu, ca si in anii imediat urmatori lui 1989.
Dincolo de avatarurile autohtone, ceea ce se poate observa este fragilitatea pozitiei autoritatii judecatoresti insesi, in raport cu factorul legislativ si cel executiv. O fragilitate explicand focalizarea democratiilor constitutionale asupra parghiilor ce pot contracara efectele decurgand de aici. Ratiunile pozitiei delicate a curtilor erau evidente inca din momentul debutului modernitatii constitutionale: adunarile legiuitoare sunt cele ce elaboreaza legile in baza carora tribunalele functioneaza si decid solutionarea conflictelor. In vreme ce puterea executiva initiaza bugetul si are o influenta decisiva in procesul de selectie a judecatorilor insisi. Legitimitatea democratica, evidenta in cazul parlamentelor, sefilor de stat si de guvern, este doar una de ordin secundar, in cazul curtilor. Peisajul juridic american si cel european sunt marcate de aceasta tensiune latenta dintre vointa populara/interesele grupurilor corporate din societate, pe de o parte, si standardul de administrare corecta si echitabila a justitiei, pe de alta parte.
Precaritatea pozitiei curtilor autohtone deriva, previzibil, din incapacitatea Romaniei postrevolutionare de a aplica o politica inteligenta si eficace de distantare institutionala de vechiul regim comunist. Nu este vorba atat de o adaptare, formala, a regulilor procedurale, cat de realitatea unei eliminari din sistem a cadrelor modelate in acord cu o logica totalitara. Provocarea pe care anii din urma o evidentiaza este lipsita de ambiguitate: pana la ce punct democratia constitutionala poate recurge la utilizarea unui aparat judecatoresc fidel unui set de valori care nu este cel al ei. Interesul de a urma procesul de analiza si evaluarea critica ce a marcat
Cadrul constitutional destinat sa asigure noningerinta politicului in activitatea curtilor de judecata este unul precis si laconic schitat, in egala masura. Garantii precum inamovibilitate sau supunerea numai in fata legii sunt identificabile in vasta majoritate a legilor fundamentale adoptate in anii de dupa 1990. Diferenta dintre Occident si democratiile de vitrina persista, dincolo de retorica optimista. O diferenta explicabila in termenii, clasici, ai separatiei dintre constitutiile autentice si pseudoconstitutii. In cazul acestora din urma, la primul test cu adevarat semnificativ, practica autoritara de interventie directa este reactivata.
Si nu este nevoie de a evoca situatii de drept comparat: luarea de pozitie a lui Ion Iliescu din 1994, destinata sa blocheze retrocedarile in justitie ale imobilelor nationalizate, a galvanizat, suspect, Ministerul Public si a schimbat, dramatic, punctul de vedere al Curtii Supreme de Justitie de la acea data. Relatia dintre comanda politica si conduita curtilor de judecata este, in acest caz, una de manual. Seful de stat dicteaza, fara echivoc, punct cu punct, pozitia pe care tribunalele o vor valida. Si aceasta, in contextul adoptarii, la 1991, a unei Constitutii ce proclama principiul independentei autoritatii judecatoresti in relatia ei cu puterea executiva.
Statul si Ministerul Public
Intreaga dezbatere publica legata de conduita primului-ministru si a ministrului Justitiei evidentiaza, mai mult decat in alte ocazii, pozitia privilegiata pe care Ministerul Public o detine in angrenajul statului de drept. Constitutional si legal, procurorii, in calitate de corp organizat institutional, nu sunt integrabili puterii judecatoresti: ceea ce legea fundamentala le acorda, prin articolele sale, este un rol special, acela de a apara interesele statului, prin pregatirea si rostirea actului de acuzare. O misiune ce se cere raportata la o realitate ce nu poate fi ignorata. Parte a Executivului, procurorii dispun de o autonomie limitata, cu garantii de independenta, definita insa in termenii subordonarii ierarhice, fiind plasati sub autoritatea ministrului Justitiei.
Din acest punct de vedere, intrevederile evocate de presa inceteaza de a mai putea fi privite ca simple luari la cunostinta ale opiniilor formulate de un cetatean, indiferent de pozitia ocupata. Privilegiul de care ministrul Justitiei se bucura are un pret cuantificabil juridic: obligatia de noningerinta in actiunile pe care magistratii le intreprind, la un moment de dat. Dupa cum, in ordinea egalitatii dintre cetateni, un tratament preferential nu poate fi justificat prin invocarea ponderii de mare contribuabil la bugetul de stat. Atentia acordata unui cetatean nu este direct proportionala cu sumele pe care acesta le vireaza catre buget. Ancheta nu poate evita referirea la semnificatia economica a gesturilor procesuale, dar insusi conceptul de raspundere penala este reperul in functie de care misiunea procurorilor se defineste, in acest caz, ca si in altele.
Si chiar daca o asemenea intrevedere nu rezulta in inlaturarea celui ce instrumenteaza dosarul, efectul este evident, exprimabil in ignorarea egalitatii constitutionale dintre membrii comunitatii de cetateni. Natura delicata a circumstantelor este agravata de o variabila specifica: lipsa de credibilitate a Consiliului Superior al Magistraturii, organismul abilitat constitutional sa garanteze independenta judecatorilor si procurorilor. In absenta efectivitatii actiunii CSM, actorii din cadrul justitiei sunt lipsiti de posibilitatea de a obtine protectia legala la care sunt indrituiti. Politizarea unui dosar este agravata de fragilizarea unei institutii, CSM, cu pozitie esentiala in mecanismul democratiei constitutionale.
Revizuirea legii fundamentale din 2003, ce a retras procurorilor capacitatea de a dispune prin mandat de libertatea individuala, este parte dintr-un program mai vast, a carui tinta se cere precizata fara ambiguitate: eliminarea parghiilor prin care puterea politica poate dispune, arbitrar, de demnitatea, proprietatea si onoarea cetatenilor. Reinstituirea judecatorului de instructie, in baza unui precedent autohton si a unui model european, poate avea ca efect salutar separarea atributiilor si transferul gestionarii dosarului catre un magistrat independent si inamovibil, cu un statut similar membrilor Curtii ce va judeca respectivul caz.
In acest mod, marja de manevra a Ministerului Public are fi redusa, misiunea sa fundamentala fiind apararea in instanta a intereselor statului. Astfel, ambiguitatea legala ce marcheaza ultimul deceniu si jumatate ar disparea. Iar ideea de limitare a guvernamantului ar fi conturata, progresiv, dincolo de documente guvernamentale generoase si declaratii televizate pline de optimism.
