De același autor
.jpg)
O examinare a ratiunilor determinand aceasta ruptura readuce in memorie doua documente inrudite, avand in centrul lor chestiunea polemica a definirii natiunii si relationarii stat-comunitati minoritare. Este cazul Recomandarii votate de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei si de Legea privind statutul minoritatilor nationale. Numitorul comun este dat de tensiunile generate de substanta lor politica si juridica. Iritarea Partidului Democrat, intransigenta UDMR si simpla aritmetica a voturilor din adunari sunt factorii ce concura pentru a transforma organizarea juridica a minoritatilor in subiect capitalizabil electoral.
In definitiv, efectul ultim al divergentelor este constituirea unei agende separate la nivelul fiecarui partid reprezentat in guvern: supravietuirea cabinetului nu este dictata de afinitatea ideologica ori de tintele comune, ci doar de avantajele decurgand din partajarea unei situatii privilegiate. In contextul punerilor la punct ale Uniunii Europene si al dificilei definiri a “luptei impotriva coruptiei”, minoritatile si statutul lor devin un punct in jurul caruia se poate cristaliza nucleul viitorului divort politic.
In jurul autonomiei culturale
Cadrul constitutional actual este conturat in acord cu o dubla intentie: pe de o parte, menajarea susceptibilitatilor majoritare, prin salvgardarea clauzei “statului national” si protejarea unui patrimoniu minoritar, pe de alta parte. Existenta unui sistem de ocrotire a identitatilor comunitatilor in chestiune nu poate fi negata: sursa de legitimitate este insasi Constitutia, ce acorda, in materia administratiei si justitiei, o pozitie privilegiata limbilor materne, pe un teritoriu istoric populat de acestea. Reforma din 2003 a clarificat relatia dintre limba oficiala si limbile minoritare, evitand situatia in care sistemul de stat s-ar fi dovedit opac, la nivel lingvistic.
Din acest punct de vedere, astfel, cum indica si expunerea de motive a guvernului la proiectul de lege al statutului minoritatilor nationale, utilitatea unui asemenea instrument legal tine de garantarea existentei societatii definite prin pluralism. In aceasta lectura, norma juridica acorda minoritatilor ocazia de a se organiza si de a gestiona un domeniu decupat precis, reductibil la educatie si cultura. Pe aceasta cale, pericolul de asimilare a unui segment etnic este evitat, definitiv.
Una dintre mizele proiectului de lege este chiar definirea conceptului de minoritate nationala si a relevantei lui in ordinea definirii natiunii. Cum a indicat si Avizul Comisiei de la Venetia, dificultatea de principiu decurge din absenta unei viziuni unitare asupra semnificatiei termenilor cu care se opereaza - de aici, si ponderea polemica pe care o potentiala clarificare semantica o detine.
In acord cu articolul 3 al textului legii in dezbatere, reperele in functie de care se defineste o comunitate minoritara sunt: dimensiunea istorica a locuirii, identitatea comuna si intentia de a cultiva un anume set de valori. Imaginea propusa conduce, previzibil, si la precizarea pozitiei ocupate de acestea, in economia juridica si politica autohtona: “Minoritatile nationale sunt recunoscute ca factori constitutivi ai statului roman”. Articolele 2 si 3 pot fi privite ca o tentativa de a remodela structura traditionala, sanctionata legal. Fara a anula, explicit, calificarea statului roman ca “stat national”, abordarea evocata schimba centrul de greutate, oferind alternativa unei ordini policentrice.
Desi inferioare numeric populatiei majoritare, comunitatea minoritara participa, de pe o pozitie distincta si acceptata ca atare, la constituirea unui ansamblu al natiunii. Natiunea se naste din reunirea unor minoritati, cu pondere demografica inegala, dar cu rol simbolic si istoric egal. Textul inlatura imaginea natiunii romane ca “natiune creatoare de stat”.
Proiectul de lege redeschide o serie dintre dosarele extrem de delicate ale intervalului postrevolutionar. Educatia este privita ca unul dintre domeniile in care decidentul minoritar este abilitat sa intervina, decisiv. Arhitectura institutionala, viziunea curriculara si selectia de cadre sunt dependente de acceptul structurilor prin intermediul carora se exprima, la nivel national, vointa comunitatii minoritare: Consiliile Nationale ale Autonomiei Culturale.
Corolarul ipotezei legale evocate este articolul 5 (2) al textului de lege. “Numirea sau schimbarea conducerii institutiilor si unitatilor prevazute la alineatul 1 (este cazul celor de stat cu predare in limba materna) se face numai cu acordul Consiliului National al Autonomiei Culturale al minoritatii nationale in cauza”. Ceea ce se poate observa este instituirea unui subiect de drept public, cu vocatia de a opune un drept de veto absolut numirilor initiate de autoritatea de stat. Motivatia solutiei trimite la alocarea unui segment de interes, administrabil ca atare de membrii comunitatii in chestiune. Peste nivelul autonomiei locale se edifica unul suplimentar, cel al autonomiei culturale.
Inovatia proiectului de lege este identificabila in intentia de a inventaria elementele autonomiei culturale: beneficiarul acestui drept ce se exercita colectiv este insasi comunitatea minoritara. Structura institutionala ce garanteaza efectivitatea normei legale sunt Consiliile nationale deja precizate. Conceptual, “autonomia culturala” dezvolta o suma de elemente cu substanta constitutionala: dreptul la identitate, dreptul la ocrotirea profilului cultural, lingvistic si religios, vocatia instruirii in limba materna. Articolul 57 (1) defineste aceasta autonomie drept “capacitatea unei minoritati nationale de a avea competente decizionale in problemele privind identitatea culturala, lingvistica si religioasa, prin consiliile alese de catre membrii sai”.
Minoritatile si autonomia locala
Este acest tip de amenajare juridica o amenintare potentiala la adresa unitatii nationale a statului roman? Sau o maniera de a contura o alternativa incompatibila cu valorile constitutionale? Dincolo de inflamarea oratorica, proiectul de lege poate fi privit ca unul incadrabil in ordinea de stat republicana. Ceea se se poate reprosa nu este vocatia instrumentului in cauza de a proteja o identitate colectiva, ci evitarea recursului la vitalitatea autonomiei locale.
Instituirea unor Consilii Nationale ale Autonomiei Culturale si a unui Consiliu al Minoritatilor Nationale nu pot scoate din ecuatie referirea la cadrul autonomiei administrative: educatia, protejarea identitatii culturale, inainte de a fi mize partinice, incredintabile unor structuri nationale, raman ocazii de a identifica un bine comun local, construit in jurul unor valori ce dau consistenta comunitatii, in pluralitatea ei lingvistica si confesionala. Monumentele, bisericile, scolile nu pot fi reduse la obiecte inerte, intersanjabile. Ceea ce le confera simbolismul lor transistoric este organizarea unui sentiment al apartenentei. Din acest unghi, consiliile locale si judetene sunt organismele ce pot selecta tipul de initiative salutare: principiul subsidiaritatii este expresia increderii in energia omului si a tesutului sau asociativ. Etatizarea unor directii de viata poate fi contraproductiva si contrara cultivarii pluralismului.
In egala masura, reactivarea unui nationalism tribal, de ambele parti, ar indica esecul unui efort de civilizare/pacificare a vietii etnice de la noi. Riscul nu este atat al separatismului in sens literal, ci al ignorarii potentialului comunitatilor locale de a imagina solutii consensuale. Constituirea cetateniei trece prin acest exercitiu, in aparenta lipsit de spectaculozitate, al descoperirii patriotismului local si regional. Al impunerii unui patriotism transetnic si integrator.
