De același autor
De la refuzul sefului de stat de a accepta nominalizarea propusa de primul ministru pentru portofoliul Justitiei pana la blocarea de catre Teodor Melescanu a procedurii de urmarire penala deschisa la adresa a 8 actuali sau fosti membri ai Cabinetului, parcursul este unul previzibil si tradeaza o logica a escaladarii institutionale. Lipsa de comunicare este oficializata si, odata cu ea, un intreg sistem de precaritate normativa este expus ochiului public. Tirania vorbei, in ipostaza omniprezentelor talk-show-uri si neobositilor analisti/ comentatori, devine emblema sub semnul careia actul de guvernare este imaginat. Ratingul precumpaneste in fata idealului de administrare constitutionala. Reaua credinta este asumata, legal, ca factor de lectura juridic.
Celor ce aveau iluzii pe marginea meritelor actualei Constitutii a Romaniei, recenta ciocnire ocazionata de propunerea doamnei Norica Nicolai le ofera proba certa a incapacitatii Legii fundamentale de a procura o cale de iesire din criza. Comentariile tehnice, oricat de echilibrate, nu pot eluda o realitate politica: Constitutia din 1991, revizuita in 2003, este, in cele din urma, responsabila pentru transformarea spatiului public intr-un teatru al derizoriului mediatic. In absenta unei alternative conturate legal, optiunea dominanta ramane cea validata simbolic - transferarea intregului dosar al controversei in studioul de televiziune, acolo unde umorile se intalnesc, salutar, cu betia de cuvinte.
Nu mai putin evidenta este lipsa de credibilitate si coerenta a unei Curti Constitutionale ce a ezitat, in acest deceniu si jumatate de viata democratica, sa isi cucereasca un teritoriu pe care sa il ordoneze, in acord cu o viziune a suprematiei Constitutiei. Prin ambiguitatea fatala a deciziilor sale, Curtea devine arhitectul unei confuzii legale pernicioase. Doua exemple sunt paradigmatice: declararea ca neconstitutionala a unor prevederi din Legea responsabilitatii ministeriale si transarea conflictului dintre puteri, generat de numirea lui Adrian Cioroianu la Externe. Simbolic, blocajul actual isi are originile in ezitarile Curtii si in echivocurile unor legi gandite nefericit. Care este rolul fiecarei institutii in aplicarea procedurilor de urmarire penala a demnitarilor? Si care este pozitia sefului de stat in contextul remanierii unui ministru din Cabinet? Acestor doua interogatii, Curtea nu le-a putut oferi un raspuns articulat. Ambiguitatea Constitutiei si a legilor este agravata de ambiguitatea Curtii insesi.
Indiscutabil, calitatea mai mult decat mediocra a actorilor ce sunt plasati in pozitii de decizie explica oarecum confuzia in care statul roman este aruncat. Dar se poate argumenta ca insasi Constitutia este cauza ultima a derivei actului de guvernare. Criza de la justitie este doar parte dintr-o succesiune de episoade ce au in comun inabilitatea Legii fundamentale de a imagina o solutie la provocarile coabitarii. Constitutia din 1991 a durat doar atat timp cat omogenitatea politica, implicita sau explicita, a descurajat aparitia unor centre concurente de putere. Rivalitatea intraexecutiva, in termeni tehnici, capata relevanta doar in anii de dupa 2004. De abia din acest moment fisurile regimului constitutional sunt relevate, gratie tensiunilor dintre seful de stat si primul ministru.
Recapitularea este necesara: deloc intamplator, divergentele originare s-au nascut pe fundalul optiunilor legate de dizolvarea Camerelor si de convocarea alegerilor anticipate. Legea fundamentala, simbolic, il lipsea pe seful de stat de prerogativa ce ii revenea presedintelui francez. Ceea ce ar fi putut fi debutul unei majoritati fidele proiectului prezidential a semnalat inceputul sfarsitului Aliantei D.A. Retrospectiv, miza era departe de a fi una conjuncturala. Interogatia privea identitatea actorului in jurul caruia se va cristaliza majoritatea de guvernare: rivalitatea dintre seful de stat si prim-ministru nu poate fi extrasa din acest context constitutional. Absenta prerogativei de dizolvare il reducea pe presedinte la postura de critic vocal al conduitei Cabinetului. Nimic mai putin, dar cu siguranta nimic mai mult.
Fara a recurge la un anume fatalism constitutional, se poate spune ca restul istoriei acestui conflict endemic este predeterminat de natura regimului politic actual. In locul controlului dintre puteri, Legea fundamentala ofera instrumentele unui blocaj patologic. Cabinetul Tariceanu este imaginea fidela a unei viziuni de guvernare. Ceea ce lipseste din ecuatia actuala este durata lunga. Esecul constitutional induce, natural, un acut sentiment al provizoratului. Si elimina din viata comunitatii temele fondatoare ale politicii contemporane.
Lectia identificabila in aceasta ratacire nu este dificil de formulat: intemeierea republicii implica reintemeierea constitutionala. Guvernarea oamenilor trebuie sa lase loc, in sens american, celei a legilor. Iar Constitutiei i se cere redata valoarea ei originara. Aceea de protector al libertatilor impotriva tentatiilor tiranice ale naturii umane insesi.
