De același autor
Amanarea alegerilor europene, gratie adoptarii unei ordonante de urgenta, este parte din seria de crize constitutionale si politice a caror succesiune pare sa devina o marca indelebila a vietii noastre publice. Noutatea dramatica decurge, in acest caz, din impactul pe care absenta unui compromis national il are asupra politicii noastre europene: statul roman poate ignora obligatiile ce ii revin, invocand propria sa incapacitate de a administra blocajele legale create in interiorul sau.
Guvernul Romaniei pare sa se fi impacat cu perspectiva absentei unui corp de parlamentari europeni beneficiind de legitimitatea democratica conferita de vot. Ceea ce denota, in cele din urma, o neintelegere a relatiei privilegiate dintre natiune si constructia europeana, in cadrul intervalului de dupa aderare. Mai mult decat scoruri electorale, in joc este onorarea unui angajament asumat de Romania si stabilirea unei reprezentari autentice a partidelor in interiorul familiilor europene. Recenta dezertare a lui Mircea Cosea, trecut in sanul grupului de extrema dreapta in urma deconspirarii sale ca fost colaborator ale Securitatii, este un indiciu lipsit de ambiguitate al riscului ce deriva din prelungirea acestui vid democratic.
Blocaje si angajamente politice
Solutia extrema la care a recurs premierul Tariceanu si membrii din guvern apartinand PNL si UDMR poate fi citita doar in contextul cresterii tensiunilor ce opun, institutional, presedintia si guvernul, pe de o parte, si partidele membre ale Aliantei D. A., pe de alta parte. Ultima evolutie, inaintarea spre Monitorul Oficial a ordonantei de urgenta, in absenta semnaturilor ministrilor de Interne si de Justitie, traduce transferul crizei constitutionale din planul parlamentar in cel guvernamental.
Disocierea oficiala a celor doi demnitari este anuntata de o serie de precedente constitutionale, a caror evocare este obligatorie. In chestiunea motiunii simple votate la Senat impotriva ministrului Justitiei, atitudinea parlamentarilor liberali si a primului ministru insusi a fost una ambigua, si aceasta pentru a utiliza un eufemism. Conduita sefului de guvern a cautionat, pana la un punct, strategia legala a opozitiei, introducand in ecuatie problematica naturii juridice a votului exprimat. Pe aceasta cale, premierul admitea ca, la nivelul cabinetului sau, exista doua categorii de membri: cei ce se bucura de sprijinul noii coalitii de guvernare, oficializata prin adoptarea motiunii de la Senat, si membrii indezirabili, expusi riscului remanierii. In acest mod, seful de guvern realiza un prim pas in directia corelarii planului guvernamental cu cel parlamentar.
Pozitia liberala in controversa suspendarii din functie a presedintelui a actionat ca o hartie de turnesol ce a relevat mutatia de adancime intervenita in mecanica politica actuala. Legitimarea initiativei PSD si PC a semnalat radicalizarea atitudinii in raport cu institutia prezidentiala. Ruptura era evidenta, proiectandu-se public imaginea unui sef de stat izolat, avand alaturi de el doar fostul sau Partid Democrat. Aparitia in cadrul Comisiei de ancheta a liberalilor este, in aceasta ordine de idei, un fapt constitutional cel putin la fel de semnificativ ca si adoptarea ordonantei de amanare a alegerilor europene.
Pe acest fundal, dialogul epistolar dintre premier si seful de stat, in anticiparea sedintei de guvern, a relevat disparitia oricarei curtoazii institutionale. Se producea, cu aceasta ocazie, un eveniment definitoriu pentru logica actualei coabitari: premierul refuza sa admita constitutionalitatea participarii sefului de stat la deliberarile guvernului pe tema stabilirii datei alegerilor. Lectura data era aceea in conformitate cu care monopolul decizional apartine cabinetului, participarea presedintelui nefiind permisa in mod expres de nici un paragraf al legii fundamentale. Rivalitatea din cadrul puterii executive se contura ca o variabila constitutionala, pentru prima data in mod neechivoc.
In acest context, controversele ce au inconjurat adoptarea de catre guvern a actului normativ evocat nu poate surprinde. Realitatea creata in ultimele saptamani se traduce in aparitia unui blocaj institutional si politic la nivelul guvernului insusi. Regulile invocate, de la legea-cadru privind modalitatea de adoptare a actelor normative pana la Regulamentul guvernului dat in aplicarea legii, devin irelevante in masura in care unitatea de decizie a cabinetului este absenta, in momentul de fata. Ruptura dintre ministrii democrati si restul colegilor lor, in planul politic, este dublata de lipsa de corelare juridica intre departamentele gestionate de partidele rivale. Puterea de decizie a primului ministru este dublata de realitatea unui cabinet divizat pe temele fundamentale ale guvernarii.
De aici, si natura exceptionala a procedurii la care s-a recurs. Pe textul ordonantei de urgenta, in locul semnaturilor oficialilor Ministerului Adminstratiei si Internelor se poate observa prezenta celei a presedintelui Autoritatii Electorale Permanente. Comunicatul emis de Ministerul Justitiei notifica refuzul acestui departament de a oferi un aviz actului normativ, in conditiile absentei notei de fundamentare semnate de ministrul Administratiei si Internelor, in calitate de initiator al ordonantei.
Provocarile legale si constitutionale ridicate de acest act normativ pot fi localizate in doua zone de interes. In primul rand, este vorba de fragilitatea argumentului invocat in vederea recursului la ordonanta de urgenta. Acest argument este indisociabil de ratiunea oficiala a inlaturarii termenului initial de 13 mai, respectiv existenta unei situatii de natura sa nu permita tinerea unor consultari electorale credibile, pe teme europene. Dincolo de judecata de oportunitate realizata aici, introducerea unei ordonante de urgenta este admisibila doar in masura in care solutionarea crizei nu ar fi fost posibila prin utilizarea procedurii legislative firesti. Un eventual control de constitutionalitate ar putea releva depasirea limitelor imaginate de legea fundamentala.
Un al doilea nivel se situeaza in zona gestiunii interne a guvernului. Absenta semnaturilor cheie de pe ordonanta de urgenta poate pune in cauza conformitatea adoptarii textului cu legile si hotararile aplicabile in materie. Avizarea actului de catre Ministerul de Justitie, pe de o parte, si refuzul ministrului de Interne de a-si asuma decizia luata de premier sunt fapte ce se cer evaluate in contextul existentei unei gramatici institutionale a guvernului. Acesta nu poate functiona ca o entitate cu doua viteze, fiind fracturat politic si blocat administrativ. Trimiterea la Monitorul Oficial a unor acte in absenta urmaririi procedurilor specifice poate antrena incalcari grave ale legii.
Criza constitutionala autohtona este, in acest punct, in relatie directa cu gradul de coerenta al politicii noastre europene. Clarificarea echilibrului politic pare sa fie un imperativ imposibil de ignorat. Pe termen scurt, restructurarea cabinetului este unicul indicator al sprijinului parlamentar. Echivocul relatiei institutionale dintre premier si colegii sai democrati se cere eliminat. Constituirea noii majoritati de guvernare trebuie oficializata, dincolo de orice ambiguitati. Pe termen lung, misiunea electoratului este aceea de a evalua mutatiile intervenite. Apelul la natiune nu poate fi evitat decat cu riscul decredibilizarii democratiei constitutionale insesi.
